Ted puse desenul deoparte.
Își mai petrecură câteva minute împreună comentând fleacuri de familie.
Ted nu reușea să se concentreze asupra discuției. Uită de desen când fetele se întoarseră ca să-și ia rămas-bun. Le îmbrățișă pe amândouă și le promise că în curând va ieși din spital ca să fie alături de ele.
O promisiune pe care n-ar fi trebuit să o facă niciodată, firește.
30.
Desenul făcut de Cindy și Nadine era singurul lucru de pe panoul de plută
de deasupra biroului lui Ted. Desenul era lipit cu patru bucăți de bandă
adezivă. Mike, care ieșea în curte trecând pe coridor, îl surprinse uitându-se la el și se apropie. Își drese vocea.
— Aici nu sunt permise piunezele, spuse. Dacă te întrebi care-i scopul acestor panouri, să știi că nu ești singurul.
Ted se întoarse, zâmbind vag. Ultimul lucru la care se gândea în acel moment erau piunezele.
— Trebuie să descopăr ce se află în spatele cortinei, Mike.
Lui îi luă câteva secunde pentru a înțelege la ce se referea.
— Vizita familiei tale te-a sensibilizat, așa-i?
— Nu e vorba de asta. Vreau să spun că nu e vorba doar de asta. Trebuie să aflu adevărul, să ies de-aici și să fiu alături de fiicele mele.
Mike încuviință…
— Cum găsesc eu păcătosul ăla de oposum, Mike?
VP - 179
31.
Era joi după-amiază. Plouase mult în timpul dimineții, iar o mantie densă
de nori gri anunța o nouă repriză de ploaie. Era o veritabilă zi de iarnă în mijlocul primăverii.
Aproape toți pacienții se aflau în salonul principal. Sketch și Lolo jucau șah sub îndrumarea lui Ted, care încetase să mai fie considerat un rival, și era văzut ca o forță invincibilă, o sursă de înțelepciune. La sfârșitul partidelor, Ted le reproducea integral fără să facă vreo greșeală și analiza fiecare mutare, spre încântarea colegilor. Erau fascinați de posibilitatea de a-i înfrânge pe cei din pavilionul B la următoarea întâlnire. Lester, care renunțase definitiv să se mai arate ostil, se alătură și el echipei.
Mike intră la un moment dat și-i ceru lui Ted să-l însoțească afară. Era urmat de Espósito, grăsanul care zicea că vedea animale și care aproape niciodată nu vorbea. Ted nu puse întrebări și îi urmă. Ceilalți își manifestară
și ei dorința de a-i însoți, însă Mike îi opri, mai întâi cu o privire amenințătoare, iar apoi amenințându-i direct ca nu care cumva să iasă în curte. Chiar și Ted rămase surprins văzând groaza pe care omul acela o putea transmite când se arăta autoritar și de neînduplecat. Sketch, Lolo și Lester îl aprobară și se retraseră în liniște la masa lor. Ted își luă paltonul din cuier și ieșiră în curte. Espósito îi urma ca un balon uriaș care plutea la o palmă de pământ.
În afară de ei, în curte mai erau doar doi pacienți. Mike le atrase atenția și le ceru să intre în pavilion, iar aceștia se supuseră fără comentarii. Mike se uită spre clădire ca să fie sigur că nu erau priviți de la fereastră.
Nu că ar fi făcut ceva secret, îi explică lui Ted, dar nici nu-și dorea ca o grămadă de gură-cască să stea lipiți de fereastră. Se îndreptară spre banca obișnuită și Ted acceptă să se așeze acolo, așa cum o mai făcuseră de atâtea ori. Știa că operațiunea avea legătură cu oposumul, dar n-avea nici cea mai mică idee ce mama naibii de legătură avea Espósito cu toate astea. Că tot veni vorba de acesta, se plimba de colo-colo balansându-și burtoiul și aruncându-i lui Mike priviri înspăimântătoare. Când ajunseră în dreptul băncii, Mike îi ceru lui Ted să o apuce de la un capăt ca să o dea la o parte.
— Repede, spuse în timp ce ridicau banca. Ar putea să ne vadă cineva și să anunțe paza. Tu continuă, nu te opri.
Traversară curtea și se îndreptară spre terenul de baschet. Espósito îi însoțea. Erau foarte aproape de cercul central când ușa principală se deschise, iar un paznic și un asistent ieșiră vociferând și făcând semne disperate cu mâinile.
VP - 180
— Ei! Ce faceți voi acolo?
— Dă-i înainte, spuse Mike. Mai aveau câțiva metri. Gata, las-o aici și ia loc. Și tu, Espósito.
Se așezară cu toții; Mike și Ted pe margine, iar Espósito în mijloc. Stăteau cu spatele la clădirea pavilionului și astfel le era imposibil să-i vadă pe cei doi care se apropiau, până când aceștia înconjurară banca și se opriră în fața lor. Unul dintre ei era McManus.
— Ce naiba faceți aici?
Scena părea suprarealistă. Cei trei stăteau nemișcați, cu mâinile pe genunchi, ocolind privirea lui McManus și a paznicului, ca și cum ce făceau ei era cel mai normal lucru din lume.
— Ei, bine?!
Mike ridică mâna în semn de pace. Totul e bine, vă voi explica. Arătă spre un copac și dădu din cap ușor.
— E incredibil acolo jos, spuse cu uimire, vântul ăsta agită coroana copacului, e ca și cum ar ploua… De-a dreptul incredibil! Nu-i așa, băieți?
— Aiureli, Dawson! spuse paznicul. V-am văzut. Nici măcar n-ați apucat să vă așezați.
Mike zâmbi și încuviință. M-ai prins! Făcu din nou un semn împăciuitor în timp ce căuta altă explicație. Se aplecă ușor și-și puse mâna la gură… aici e vorba de un secret.
— Ăștia doi nu sunt întregi la… zise și arătă cu degetul spre cap, nu știu la ce se gândeau.
— Dumnezeule, Dawson! Haide, știi că nu ai voie să muți lucrurile după
