De îndată ce o spuse cu voce tare, procesă noua informație.

— O bicicletă roșie, spuse încuviințând din nou.

Își lăsă iar privirea în jos. Apoi se puse în mișcare fără să mai scoată un cuvânt, și o luară toți trei pe acea potecă dar, treptat, aceasta dispăru. A fost necesar să îndepărteze crengile și să ocolească arborii căzuți, până când ajunseră la un drum abandonat. Plantele sălbatice se apropiaseră de el… și atunci văzură, într-o parte, abia perceptibil în iarba uscată, scheletul unei biciclete roșii. Îi lipsea o roată, iar rugina n-avusese milă de ea deși pe alocuri se putea vedea culoarea inițială.

— Bicicleta abandonată, spuse Ted în timp ce se apropia și o privea.

— Ted, asta e fantastic!

— Așa se pare, zise el, fără prea mult entuziasm.

— Haide, îndrăznește!

Laura îl luă de umăr pentru a-l încuraja. Lee o privi cu dezaprobare, dar nu întreprinse niciun gest. Paznicul se apropie de bicicletă și o examină

ridicând din sprânceană.

— Bicicleta asta a suferit un accident, de aceea e în starea asta. Cadrul era îndoit. Roata care lipsește trebuie să fie pe-aici pe undeva.

Cuvântul accident părea acceptat de toți.

— Știi ceva despre asta, Ted? întrebă Laura.

— Nu cred. Eu… doar am văzut-o aici.

De-a lungul cărării se întindea pădurea. Ted ezită.

— Putem scurta drumul dacă o luăm prin pădure, spuse cu o voce mecanică, sau să o luăm pe aici și să dăm o tură. Ambele variante sunt posibile și am ajunge în același loc.

Filtrări.

— Unde o să ajungem, Ted? întrebă Laura cu voce tremurândă.

— La adevăr! zise Ted.

Se puse în mișcare pe acel drum prăfuit, târându-și picioarele și lanțul care le unea. Își ținea mâinile în față. Laura și Lee nu-i puteau vedea chipul și asta era bine, căci fața lui Ted începu să se schimbe sub presiunea unei revelații.

Când ajunseră, străbătuseră deja mai bine de doi kilometri.

VP - 225

11.

În prezent

Marcus nu-și amintea să fi fost vreodată mai fericit ca în sâmbăta aceea.

Se credea atunci în stare de orice.

Când se duse să-și ia ziarul, rămase o clipă pe loc în fața soneriei de la ușă, surâzând prostește cu gândul că în câteva ore urma să o vadă pe Laura.

Și adu-ți aminte ce trebuie să faci…

Vorbise cu Bob, prietenul său de la poliția Boston, și-l asigurase că în cursul zilei avea să verifice cazurile de omoruri din anul 1993.

În timpul dimineții merse la cumpărături; mai întâi la piață, ca să

cumpere ingredientele necesare pentru sosul special. Marcus nu era un bun bucătar, dieta sa se baza în general pe produsele ce mergeau la microunde, pizza sau mâncare chinezească, deși învățase să pregătească câteva feluri de mâncare acceptabile. Pastele cu sos de ciuperci și ceapă erau specialitatea lui. Dar înainte de a merge la piață, dădu o fugă la mall și cheltui o mică

avere pe haine noi. De câteva săptămâni tot amâna s-o facă, și dacă exista o zi perfectă pentru a-și reînnoi garderoba, cu siguranță acea sâmbătă era ziua potrivită.

În jurul prânzului se întoarse acasă încărcat de sacoșe. Avea tot ce-i trebuia. Când închise ușa, avu din nou acea senzație de neliniște. Marcus zâmbi. Mai avea la dispoziție câteva ore înainte de a începe pregătirea cinei și optă pentru vizionarea unui film în sala special amenajată pentru acest tip de evenimente. Puse o pungă de popcorn în cuptorul cu microunde și, înainte de a se auzi pocnind primul bob de porumb, soneria vibră cu insistență.

Se îndreptă spre fereastră și-l văzu pe Bob în prag. Ținea un dosar în mâna dreaptă și purta ochelari închiși la culoare.

De ce n-a dat telefon înainte de a veni?

Deschise ușa. Destinul îi juca feste. Se presupunea că atunci când va deschide ușa urma să o vadă pe femeia vieții lui, nu un polițist cu nume de actor.

— Bob, ce surpriză… Ai reușit să afli ceva?

— Da.

Era clar că îl neliniștea ceva.

— Intră, te rog.

Se îndreptară spre sufragerie în timp ce boabele de porumb se auzeau trosnind în bucătărie.

VP - 226

Se pregăteau să se așeze, când deodată Bob se întoarse și-l privi pe Marcus:

— Știai că McKay e fratele lui Edward Blaine, tipul ăla care a fost acuzat că și-a ucis iubita?

Marcus împietri.

— Nu știam.

— Același tată. Mame diferite, spuse Bob în timp ce se așeza. Dar nu ăsta e motivul pentru care am venit. Asta puteam să ți-o spun și la telefon…

Marcus se așeză și el.

12.

1994

Campusul UMass se trezi răvășit de vestea asasinatului. Un student, spuseră prima dată, fusese găsit mort în apropierea bibliotecii. Direcția universității le ceru studenților ca în limita posibilităților să rămână în camerele lor, și se suspendară toate activitățile academice. Mai multe canale de știri făcuseră cunoscut evenimentul. Toate televizoarele din Bloc erau pornite, deși informațiile veneau mai rapid din campus. Când la televizor încă se mai spunea că mortul era un student și că nu i se aflase numele, studenții știau că nu era așa. Era vorba de Thomas Tyler, prestigiosul profesor de limbă engleză care preda cursuri de aproape zece ani în UMass.