cum ai tu chef. Pune banca la locul ei!
— Ascultă, Myers, banca e deja aici, spuse Mike. Iar se simțea ceva amenințător în vocea lui. O să stăm puțin aici pe bancă. Știi doar cum suntem noi…
Paznicul dădu din cap. McManus vorbi pentru prima dată.
— La dracu’, mă duc înăuntru, spuse nervos.
Myers oftă.
— E pentru ultima dată, Dawson. Știi doar că toți te imită când faci ceva.
N-am chef să văd o armată de nebuni mutând toate lucrurile de colo-colo.
— Înțeleg, șefu’! Acum, dacă ne permiți, am dori să ne bucurăm de acest minunat soare. Băieți, a adus careva cremă pentru bronzat?
Paznicul îi lăsă în pace și plecă. Mike lăsă la o parte tonul glumeț și se întoarse către Ted.
— Sper să merite osteneala, amice.
La câțiva centimetri de picioarele lui se afla linia care împărțea terenul în două.
VP - 181
Limita dintre lumea reală și lumea nebuniei, spusese Mike.
— Ce facem aici, Mike?
— Vrei să-l vezi, nu?
Espósito știa despre ce vorbeau, întrucât se foi incomodat împingându-i ușor pe cei doi colegi.
— Stai cuminte, Espósito!
— Vreau să-l văd, spuse Ted. Dar…
— Asta e linia. Mike arătă linia albă. Băltoacele o acopereau. Avem mai multe șanse să-l vedem dacă stăm aproape de linie… La naiba, am uitat să-mi aduc cartea!
Ted se făcu mic la locul lui, incapabil să mai spună ceva. Preț de o secundă, văzu totul foarte clar, îl văzu pe adevăratul Mike, nu pe acel bărbat amenințător care părea uneori cel mai înțelept om din lume, cu cărțile și teoriile sale extravagante, ci pe cel nebun de legat, membru de onoare al spitalului Lavender Memorial. Ted se uită în jur și-și dădu seama de ridicolul situației.
— Trebuie să crezi! spuse dintr-odată Espósito.
Era pentru prima dată când Ted îl auzea vorbind.
— Taci, Espósito! îl provocă Mike.
Se presupunea că se duceau să vadă oposumul? Așa simplu? Ted examină
cu atenție păduricea unde se aflau băncuțele, căutând acel animal scârbos.
Nu vedea nimic.
— Mike, iartă-mă, insistă Ted, dar am stat aici de atâtea ori, chiar aproape de această linie, și n-am văzut nimic. Ce te face să crezi că acum ar fi altfel?
— Uriașul ăsta pe care îl avem aici, spuse Mike bătându-l pe Espósito pe spate. Nu ți-am zis că el le vede tot timpul? Espósito e ca o lumină intensă, doar că nu atrage insectele. Nu-i așa, Espósito?
— De m… m… mult nu le-am mai văzut.
Mike își stăpâni un hohot.
— Minți de îngheață apele! Oricum, toți trei le-am văzut… cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine. Mike se aplecă să-l vadă pe Ted și să-l străfulgere cu privirea. Auzi, vrei să-l vezi sau nu? Pentru că toate astea le fac pentru tine.
Ted încuviință.
— Ai dreptate, iartă-mă.
Ce naiba?! Ce avea de pierdut? Dacă așezându-se în mijlocul unui teren de baschet alături de doi nebuni l-ar fi ajutat să descopere adevărul, atunci de ce să n-o facă?
— Sunt gata, spuse Ted convingător. Haide, Espósito, ia legătura cu ele cu ajutorul puterilor tale de Aquaman. Spune-le să vină…
VP - 182
— Nu merge așa, răspunse Espósito cu o voce ascuțită.
Nimeni nu-l întrebă însă cum funcționa.
Rămaseră tăcuți. Scena ar fi fost și mai interesantă văzută din interiorul clădirii. Trei bărbați așezați pe o bancă, în mijlocul unui teren de baschet.
Woody Allen nu-și putea dori ceva mai mult pentru afișul unuia din filmele sale. Trei bărbați și un oposum în curând pe ecran.
