— Da?
Ted părea dărâmat. Când se gândea la Cindy și Nadine își amintea promisiunea pe care le-o făcuse înainte de a pleca.
VP - 186
— Ted, poți să-mi spui orice. Vreau să-mi vorbești despre ce ai simțit când le-ai văzut pe fete și pe Holly, și despre asta trebuie să vorbim aici.
O spuse fără ocolișuri:
— Trebuie să ies de-aici, Laura. O zi sau două, trebuie să merg la casa de lângă lac, să-mi văd lucrurile, să fiu acolo. Nu mă pot conecta la o realitate pe care nu mi-o amintesc… și m-ar ajuta mult dacă aș merge acolo; nu mă
înțelege greșit, dar a sosit momentul să mă apropii de locul în care a început totul.
— Ted, nu știu dacă acum e momentul potrivit. Facem progrese importante.
— Știu, și îți mulțumesc foarte mult. Datorită ție am putut să-mi văd fiicele. Dar trebuie să-mi amintesc în continuare, și sunt sigur că
răspunsurile se află la casa de lângă lac.
— De ce crezi asta?
Știa că, dacă voia să o convingă, n-avea încotro decât să-i povestească
ceea ce văzuse în curtea spitalului.
— Am avut un vis tare ciudat. A fost… o viziune sau ceva asemănător.
Primul lucru de care îmi amintesc e castelul roz al fetelor. M-am apropiat de el, l-am cercetat cu atenție până când am descoperit că în spate exista o potecă. Cred că fiica mea Cindy era cu mine. Apoi a plecat. Am urmat cărarea aceea din spatele casei de lângă lac pentru nu știu cât timp. Dar important e ce simțeam în timp ce mergeam, era ca și cum aș fi știut cu certitudine că ce aveam să descopăr la capătul drumului era o revelație. Cheia problemei.
Laura își deschisese agenda și lua notițe rapid.
— Și atunci am descoperit un cadavru. Era un student de la UMass; purta jacheta cu însemnele universității și o șapcă. Sub trupul băiatului se vedea o băltoacă de sânge. N-am reușit să-i văd chipul.
— Când ai visat asta?
— Ieri.
Doar nu era să-i spună Laurei că ceea ce-i povestea i se întâmplase treaz fiind, cu Mike și Espósito urmărindu-l de pe terenul de baschet. Dacă mai nutrea vreo fărâmă de speranță să iasă de-acolo, doar nu era atât de fraier să
spună că descoperise cadavrul urmărind un oposum imaginar.
— Ce altceva s-a mai întâmplat?
— Nimic, asta a fost tot. Nu știu ce reprezintă castelul roz sau băiatul mort, e clar că îmi scapă ceva. Dar sunt sigur că acea potecă din spatele casei de lângă lac ascunde răspunsuri importante. A fost o senzație atât de puternică, încât n-am putut să mă gândesc la altceva.
— Ted, tu știi că uneori visele au această particularitate. Deși visele par uneori atât de reale, când ne trezim ne dăm seama că nu sunt.
VP - 187
— Știu. Dar acum a fost diferit. A fost ca și cum… o parte din mine ar vorbi și mi-ar da răspunsul pe care îl caut.
Ted știa că exagerează. Dar trebuia să fie convingător. Văzând expresia de pe chipul Laurei, știu că ce-i povestise reușise măcar să-i stârnească
curiozitatea.
Laura continua să-și ia notițe.
— Ceea ce ai văzut pe cărare te duce cu gândul oarecum la perioada studenției?
— Nu neapărat. Mă refer la faptul că jacheta și șapca erau acolo cu un scop, și sincer, perioada studenției e mult prea vagă, îmi amintesc cu claritate unele lucruri, de exemplu profesorii, jocurile de poker, joburile pe care le-am avut, amănunte de felul ăsta. De alte lucruri nu-mi pot aminti.
Presupun că tot ce are legătură cu Ly… cu Justin. Dacă el era colegul meu de cameră și ne-am împrietenit în acea perioadă, presupun că e logic faptul că
nu-mi pot aminti multe lucruri pe care le-am trăit alături de el…
Laura încuviința.
— Ei bine, Laura? Ce zici de posibilitatea de a vizita casa de lângă lac?
Doctorița negă ușor din cap. În ochii ei se putea zări o urmă de tristețe.
— Nu e momentul, Ted. Îmi pare rău; însă nu scot din discuție posibilitatea de a întreprinde o mică ieșire terapeutică. O facem de obicei când credem de cuviință.
Ted se ridică. Nu mai avea cătușe, nici la mâini, nici la picioare. Însă
McManus nu-l scăpa din ochi din camera alăturată.
— Laura, înțeleg ce-mi spui și am încredere în tine. Ceea ce-ți cer e să te mai gândești la chestiunea asta. Dacă poteca aceea nu există sau nu conduce la niciun rezultat, nu pierdem nimic.
