Dintre toate căminele universității, Blocul era singurul unde făceau așa ceva. Ar fi putut fi o coincidență, dar logica arăta că alegerea primei clădiri nu putea fi aleatorie. Începând din momentul acela, restul studenților ar fi putut să se alerteze și, dacă ascundeau în cameră ceva relevant pentru investigație, ar fi avut timp să scape de el. Nu, acea verificare nu se extindea și asupra celorlalte clădiri din campus: dacă îi interesa ceva, atunci acel ceva avea legătură cu Blocul.

Justin, Ted și alții formară un grup. Marman și Irving Prosser se aflau printre ei, precum și un băiat pe nume Joe Stiwell, care se albise dintr-odată

ca varul, părând că uitase să mai clipească. Ted mulțumi că Stiwell era printre ei, căci astfel groaza de pe chipul lui Justin nu mai era așa evidentă.

— Credeți că ei caută bricheta? sugeră Marman.

Ted uitase de vestita bricheta, un mit urban care luase naștere pentru că

niște studenți îl văzuseră pe profesor cu o brichetă scumpă din aur.

— Nu există nicio brichetă, comentă Irving.

— Atunci ce caută?

Pe Ted nu-l interesa ce tot căutau, ci motivul. Să confiște un complex de locuințe de șase etaje într-o universitate nu era ceva ușor, asta era clar, nici măcar dacă era vorba de un caz răsunător precum cel al asasinatului. Deși decanul se arătase cooperant în discuția de mai devreme, cu siguranță că el și avocații exprimaseră tot felul de obiecții. Un judecător ar fi trebuit să

emită mai întâi un mandat. Dar un mandat de percheziție a unui întreg VP - 237

cămin studențesc? Era o operațiune mult prea amplă, ca să nu se bazeze pe o informație concretă. Ce putea fi?

După o oră și ceva, Segarra și echipa sa se întorcea la parter. Ted îi numără. În total erau cincisprezece. Prima concluzie la care ajunse era că

toți erau polițiști sau detectivi, nu erau membri ai poliției științifice, ceea ce făcea foarte probabil ca mandatul emis de judecător să se refere la căutarea unui lucru în special și nu la corelarea amprentelor sau la probe genetice.

Asta spunea ceva despre un posibil progres al investigației, se gândi. Cea de-a doua concluzie, și cea mai importantă, era că în acest timp era imposibil ca atâtea persoane să cerceteze toate dormitoarele cu o minimă atenție.

Când Ted urcă scările, imediat ce studenților li se dădu permisiunea să se întoarcă în camere, își dedică suficient timp pentru a arunca o privire în dormitoare, și văzu că multe dintre ele dădeau semne că fuseseră controlate.

Dar asta nu era posibil, desigur. Știu imediat ce se întâmplase: doi sau trei membri ai grupului avuseseră grijă să dea peste cap dormitoarele, pe unele mai mult decât pe altele, și grosul echipei verificase minuțios camera care îi interesa. Nu exista altă posibilitate. Căci cincisprezece persoane să verifice Blocul într-o oră, era imposibil să facă o treabă decentă… Și deci, de ce să se deranjeze?

Când ajunse în camera 503, bănuielile i s-au confirmat. Dezordinea era absolută: saltele date la o parte de pe paturi, sertare deschise, haine împrăștiate peste tot… nu făcuseră nici cel mai mic efort ca să nu lase urme.

Desigur că acel haos ar fi putut fi provocat de o singură persoană. Ted căută

detalii mai subtile și i-a fost suficient să arunce o privire asupra bibliotecii pentru a-și da seama că acolo avusese loc o verificare minuțioasă. Ted avea memorie vizuală și văzu imediat că doar cărțile lui erau în locul corect, dar aranjate diferit față de cum erau înainte. Cineva făcuse efortul să le scoată pe rând.

— Ce-ți atrage atenția? întrebă Justin din spate.

— Nimic, spuse Ted fără să-și ia privirea de la cărți. În curând vom avea vești de la Segarra.

— La ce te referi?

— La asta, spuse cu seriozitate. Trebuie să te controlezi, Justin, amintește-ți ce ți-am spus. Detectivul ăsta va dori să vorbească cu tine. Poate cu mine, încă odată, deși de la mine nu va obține nimic nou.

Ted știa că Segarra nu găsise nimic. Probabil că detectivul regreta în clipa aceea eroarea comisă.

VP - 238

17.

1994

Marman a fost cel care le-a dat vestea studenților din Bloc. În ultimele zile nu făcuse altceva decât să se plimbe prin campus și să adune informații.

Părea că se bucură teribil de noua sa imagine de purtător de cuvânt. Nu se ocupa doar de răspândirea zvonurilor – chiar și cele mai puțin veridice –, ci și urmărea veștile de aproape, astfel că orice student care ar fi vrut să fie la zi cu informația putea apela la el.

— Am pentru voi o informație valoroasă, spunea Marman pe coridorul etajului cinci, nu e doar un zvon, băieți.

Irving Prosser și Justin îl ascultau cu atenție.

— Hai să intrăm în cameră, îi îndemnă Ted.

Era cel de-al patrulea membru al acelui mic grup.

Marman nu era convins sută la sută; pe coridor se puteau găsi mai mulți ascultători.

— Haide, Marman, insistă Ted. E mai bine dacă îi povestești fiecăruia în parte. Nu crezi?

— Da, sigur!

Intrară în camera 504 care aparținea vecinei lor și se așezară doi câte doi pe paturi.

— E incredibil, am verificat informația din trei surse diferite, spunea Marman din noul său rol de ziarist profesionist. Fiona Smith, colegă cu iubita mea, a aflat aseară de la tatăl ei, care știa, la rândul lui, de la propriul tată, polițist, care lucrează la acest caz. De asemenea, Meredith Malone, sora secretarei decanului, l-a auzit vorbind la telefon cu Segarra. Și ultimul…

— Poți să ne spui odată despre ce e vorba? îl întrerupse Ted.

— Da, întări Irving. Să trecem la ce e mai important.

— De acord. Poliția are un martor-cheie, spuse Marman, care se opri ca să

analizeze reacția celorlalți.

— Cineva care a văzut ce s-a-ntâmplat? întrebă Justin.

— Ce parte din martor-cheie n-ai înțeles? spuse ironic Irving.

Dacă cineva s-ar plimba noaptea prin parc, se gândea Justin, ar fi putut să

vadă ce s-a întâmplat și să declare asta la poliție.

— Da, cineva care a văzut ce s-a-ntâmplat, confirmă Marman. Știu chiar și numele lui. Un oarecare Wendell.

— Și mai ce? zise Irving, fără să pară impresionat.

VP - 239

— Fiona spune că tatăl ei vorbea de Wendell ca și cum ar fi cheia misterului, că le-ar fi dat informații importante, revelatoare, și că nu doar că