Într-un fel, ziariștii care urmăreau cazul credeau declarațiile Georgiei, și versiunea ei despre eveniment deveni istoria oficială. Sute de reporteri, unii postați în parc, lângă scena crimei, alții în afara ariei restricționate, relatau întâlnirea dintre studentă și profesor și cum ea, întorcându-se după câteva clipe, îl văzuse murind. Mulți (inclusiv Ted) credeau că filtrarea acelei declarații fusese pusă la cale cu grijă de către detectivul Segarra. Deși tânăra nu-l putuse identifica pe asasin, reușise în schimb să fie sigură că nu era vorba de iubitul ei, Ted, despre care spusese că l-ar fi recunoscut chiar și în lumina slabă a felinarului.

Speculațiile nu încetară și apărură tot felul de ipoteze. Unii puneau la îndoială povestea Georgiei și o acuzau ca fiind autoarea materială, iar alții speculau ca fiind un posibil complot între ea și iubitul ei. Alții arătau spre soția lui Tyler, ca fiind femeia înșelată devenită asasină.

Situația lui Ted s-a complicat atunci când avocații Georgiei i-au sugerat să-și dezvolte declarația. Fata era oricum implicată, ar fi avut un motiv să-l omoare pe profesor și, în plus, plecase de la locul faptei. Sigur că în favoarea ei era faptul că tot ce se știa despre crimă se baza pe declarația ei. Dar era suficient? Cel puțin două dintre prietenele sale știau de aventura ei secretă, și, de asemenea, exista posibilitatea ca și altcineva să-i fi văzut împreună pe cei doi, așa că faptul că ea mărturisise totul public putea fi doar de fațadă.

Cert este că, pe măsură ce orele treceau, privirile se îndreptau tot mai mult spre Georgia. Avocații ei o sfătuiau să-și modifice declarația în privința a VP - 232

ceea ce văzuse în noaptea aceea. Realitatea era că, lumina fiind slabă, nimeni nu putea fi scos din discuție, nici măcar Ted. Avocații spuseseră că vizita lui McKay în camera ei, în ziua următoare (lucru la care însuși Segarra asistase), o intimidase pe Georgia, și că ea nu-l credea pe iubitul ei capabil de așa ceva și de aceea îl scosese din discuție în primă fază; cert era că nu putea spune nimic despre persoana care îl omorâse pe Tyler. Nici măcar nu putea fi sigură că fusese un bărbat.

15.

În prezent

Laura, Ted și Lee se aflau în fața unui zid lung ale cărui culori erau imposibil de distins, cu excepția părții de sus care era un amalgam de culoare gri și măsura trei metri înălțime. În partea de jos se puteau vedea zone mari scobite unde se întrezăreau cărămizi vechi din argilă, iar celelalte erau decolorate sau acoperite cu grafitti.

— E fabrica abandonată unde se produceau mașinile de scris, spuse Laura.

Nu era o întrebare.

— Da.

Ted se apropie de zid și-l atinse cu mâinile, ca și cum se aștepta să

primească o vibrație. Într-o oarecare măsură, se întâmplă asta.

— Firma mea a închiriat-o în urmă cu mai bine de zece ani.

— La una din ședințele noastre mi-ai spus cum Wendell a reușit să pună

mâna pe ea, zise Laura în așteptarea reacției lui Ted.

Ted părea că habar n-avea cine era acel Wendell.

— Am închiriat-o prin intermediul firmei mele, repetă el, mergând acum paralel cu zidul fără a înceta să-l atingă. Cheile sunt aici.

Arătă spre o cărămidă de la baza zidului acoperită de iederă și de un arbust ciudat cu ghimpi.

Lee se apropie de Ted și-i ceru să se îndepărteze de zid. Paznicul băgă

mâna cu dificultate printre plante până atinse zidul. O cărămidă se deplasă

un pic când o atinse. Trebuia să-și folosească ambele mâini pentru a putea s-o miște și s-o scoată. În gaura aceea se găsea un mănunchi de chei.

— Trebuie să intrăm, spuse Ted, doar eu și Laura.

— Imposibil! replică Lee.

VP - 233

— Ted, interveni Laura, știi că nu se poate astfel. Vrei să-mi spui ceva?

Lee se poate îndepărta puțin pentru ca noi să vorbim între patru ochi, însă

nu ne poate lăsa singuri. Înțelegi, nu?

Ted își masă tâmplele. Nu era prea convins. Ceilalți doi așteptau.

— Uite cum stă treaba, McKay, îi spuse Lee direct, ori intrăm toți trei, ori ne întoarcem cu toții. Nu există altă opțiune.

— Bine.

Lee se îndreptă spre poarta mare.

— E cheia cea mai lungă dintre toate.

Laura se apropie de Ted.

— Te descurci foarte bine. Îi voi cere lui Lee să ne lase să vorbim între patru ochi. Știi ce o să găsim aici? Ți-ai amintit?

Ted păstră tăcerea. Avea ceva ciudat în privire.

— Nu, nu știu.

Dar de fapt, știa.

Intrară într-o parcare acoperită, pustie. Iarba și câțiva arbuști crescuseră

haotic. Câteva poteci pietruite erau singurele pe care se putea circula. În partea dreaptă se afla o clădire cu două etaje, ferestre și câteva căi de acces blocate cu lemne. Singura excepție o făcea o poartă dintr-o singură bucată, într-unul dintre colțuri. Se îndreptară cu toții în acea direcție.

În timp ce străbăteau pădurea, nu-și dăduseră seama că vântul care venea din sud aducea cu el câțiva nori nu suficient de amenințători, dar mari cât să

acopere cu totul soarele.

Lee folosi altă cheie pentru a deschide cel de-al doilea lacăt și încă una pentru ușă, care se închise în urma lor printr-un simplu clic. Intrară într-o încăpere complet goală și neîngrijită – cu siguranță, nu aceea era intrarea principală. Ted îi ghidă pe o ușă laterală spre un hol care îi conduse spre zona de birouri. Lee aprinsese lanterna, deoarece razele soarelui care pătrundeau prin grilajele de la ferestre nu erau suficiente. Birourile nu erau goale în totalitate, câteva dulapuri și scrinuri și lucruri asemănătoare. La jumătatea drumului, Ted se opri și contemplă o ușă laterală, ca și cum nu-și aducea aminte de ea sau ca și cum prezența ei era ceva foarte important pentru el. Într-un final, își continuă drumul până ajunse în fața unei uși duble aflate la capătul acelei zone. Ajunseră dinaintea unui spațiu imens, care în trecut servise drept ateliere și linii de montaj, unele încă în picioare.

Acoperișul avea acolo înălțimea completă a clădirii cu ferestre înalte care, deși deveniseră gri din cauza prafului, permiteau pătrunderea luminii.

VP - 234

Lee stinse lanterna. Ceea ce trebuia să facă era să pregătească Taserul și Beretta. Acel spațiu nu-i plăcea deloc: puțină lumină și multe locuri în care te puteai ascunde. Atunci, telefonul Laurei sună și tresăriră cu toții.

— Marcus?

Semnalul era foarte slab.

— … bun… spital.

Laura se îndepărtă fără să vrea. Îi ceru lui Lee mănunchiul de chei și acesta i-l dădu fără obiecții.