— Dar cu tine… cu tine am încercat…

— Aveam șapte ani când te-am auzit prima dată cum o băteai! explodă

Ted. Știi ceva?! Niciodată nu ți-am spus asta, dar cred că e bine să-ți spun. Îl fixă cu un deget acuzator: Poate că e cazul să-ți vorbesc despre cât de bine ai procedat cu mine; să-ți spun că abia puteam adormi după ce ai plecat de-acasă, din cauza coșmarurilor. Coșmaruri pe care și în ziua de azi le am. Vrei să știi ce se întâmplă în ele?

— Ted, te rog, nu cred că are rost…

— Sigur că are rost. Sigur că are rost!

Frank îl privea acum cu acea privire neiertătoare pe care Ted o cunoștea din copilărie. Pentru că, la urma urmei, lui Frank McKay nu-i plăcea să fie contrazis. Putea să facă pe mielul pentru un moment și să-și ceară iertare, dar nimic nu-l deranja mai mult decât faptul că lucrurile nu se făceau după

placul lui, că nu era El cel care hotăra.

VP - 222

— În toate visele apari tu, așezat cum ești acum, fumând o țigară în liniște. Și îmi spui că trebuie să merg spre Mustangul tău roșu. Ți-l amintești?

Ceva pe chipul lui Frank se schimbă.

— Sigur că-mi amintesc de Mustangul roșu.

— Eu nu voiam să mă apropii de portbagaj pentru că știam ce aveam să

găsesc înăuntru. Dar tu ai insistat și ai insistat să văd. În final mă apropiam și, înainte de a ajunge, se deschidea ca prin magie. Și acolo era mama, cu mâinile legate și chipul desfigurat, plin de insecte.

— Ted… îngână Frank.

— În vise, nu-mi pot îndepărta privirea de la cadavru până când mă

trezesc. Și ceea ce aud pe fundal e râsul tău, pentru că tu te bucuri de asta.

Ted vorbea fără să-și ia privirea de la el nicio clipă. Abia termină și se simți copleșit pentru că se descărcase. Nu vorbise cu nimeni niciodată, și nu-și imaginase c-o va face chiar cu el, și totuși acum se simțea mai bine, nu doar pentru că-și luase o piatră de pe inimă, ci și pentru că era satisfăcut că

nemernicul de taică-său merita să știe cât de mult îl făcuse să sufere în copilărie.

— Uneori femeia nu e mama, ci fata care-mi place sau femei pe care le cunosc întâmplător. Stau ghemuite în portbagaj și dintr-odată învie și-mi strâng brațul, privindu-mă cu ochi imploratori, ca și cum ar vrea să-mi spună ceva. Restul e la fel: Mustangul roșu, tu fumând și râzând. Mereu e la fel.

Ted se ridică brusc, îndepărtă scaunul cu o lovitură și înjură.

— Nu pot să văd o femeie fără să mă gândesc la ce i-ai făcut mamei, spuse aproape cu lacrimi în ochi. Acum înțelegi de ce nu te vreau în viața mea?

Frank se arătă impasibil. Nu părea dispus să continue cearta. Se deplasă

până la noptieră și aduse o carte din care ieșea o fotografie. O scoase și o puse pe masă. Ted stătea în picioare și trebui să se apropie pentru a vedea prim-planul, un băiat de doisprezece ani. Trăsăturile propriului chip alături de doi ochi mici albaștri îi spuseră tot.

— E fratele tău, zise Frank.

Nu mai rămăsese nimic din tonul implorator de mai devreme.

Ted ridică privirea, cu o expresie dezorientată. Apoi se uită din nou la băiat, era chipeș și zâmbitor. N-avea cuvinte.

— E fratele tău, repetă Frank. Se numește Edward și poartă numele de familie al mamei sale: Blaine. Cred că nu contează ce părere ai despre mine…

ar trebui să-l cunoști. De-asta voiam să te văd azi.

VP - 223

Ted nu-l cunoscu pe Blaine, dar peste câțiva ani avea să-i recunoască

figura la știri când avea să fie acuzat de asasinarea iubitei sale, Amanda Herdman.

10.

În prezent

Ted rămase țintuit în fața potecii, ca un pistolar pregătit de duel. Laura și Lee se aflau în spatele lui.

— Am străbătut cărarea asta de multe ori, spuse încet.

Lee se îndepărtă câțiva metri. Deși Laura îl asigurase că Ted nu era periculos, știa că McKay băgase un om în comă, și chiar dacă episodul avusese loc în mijlocul unui atac nervos sau ceva asemănător, lui Lee nu-i păsa. Dacă se întâmplase o dată, se putea repeta foarte ușor în orice moment. Nu? Era responsabilitatea lui să aibă grijă de McKay odată ce părăsiseră spitalul și nu avea de gând să aibă încredere în el. Dacă ar fi încercat să o atace pe doctorița Hill, Lee n-avea decât să facă câțiva pași și să-l electrocuteze cu Taserul. În schimb, dacă Ted ar fi încercat să fugă, era și mai simplu, pentru că nu putea ajunge prea departe cu lanțurile la picioare.

La o sută de metri distanță, Ted pășea pe cărare scufundat într-un fel de visare, lăsa capul în jos și părea că se ține după o urmă invizibilă. Laura încercă să comunice cu el, dar în loc de răspuns primi un mormăit monosilabic, așa că preferă să-l lase în pace. Ceva era clar, acel drum avea o importanță anume pentru Ted, iar faptul că-l străbătea părea să-l ajute să

înțeleagă motivul. Laura profită și-și scoase mobilul pentru a verifica dacă în zonă era semnal.

Doar o liniuță.

Pentru o clipă, Ted păru un fel de medium din seriale. Se oprea, privea în jur, se uita în jos ca și cum ar fi căutat un semn care să-i indice drumul corect.

— S-a întâmplat ceva?

Ted se opri. Își mușca vârful degetului mare, cu privirea ațintită la covorul de frunze uscate.

— Îmi amintesc de o bicicletă, spuse pe un ton misterios.

— Obișnuiai să vii cu bicicleta aici?

— Eu, nu. Nici măcar nu am una.

VP - 224

Laura nu-l mai întrebă nimic. Totuși se entuziasmă deoarece amintirea acelei biciclete, oricât de lipsită de importanță părea, reprezenta ceva nou.

Prima filtrare. Putea fi începutul.

— Ce culoare avea bicicleta, Ted?

— Roșie, spuse el aproape fără să se gândească.