Se întoarse. Strigătul fusese așa puternic, că acoperise muzica. Dan era alături de Tim, și un alt tip era mai în spate, toți trei în formație completă.

— Salut! spuse Ted, și încercă să-i dea o palmă peste umăr lui Dan, dar eșuă.

VP - 217

Mâna se îndoi și se opri pe genunchi. Încercă din nou și abia dacă atinse cămașa lui Dan.

— Te distrezi?

Ted aprobă.

— De ce e așa serios? întrebă Ted arătând spre Tim.

— Auzi, McKay, spuse Dan pe un ton normal. Ted se uită la decolteul unei fete care dansa în apropiere. McKay… aici sunt. Mergem să jucăm câteva partide… Trebuie să vii și tu.

Ted se amuză copios pe seama acestei idei. Începu să râdă frenetic.

— Poker? repeta încontinuu ca și cum ar fi fost o glumă.

— Da, poker. Îmi ești dator! Hai sus!

Dan îl luă de un braț și Tim de celălalt. Amândoi îl ridicară și urcară

scările. Ted nu o percepu ca pe o atitudine ostilă, ci din contră.

— Mulțumesc, băieți, dar cred că mă descurc singur.

Adevărul era că nu putea singur. Încă doi indivizi se alăturară grupului, astfel că acum erau șase cu Ted. Câtă lume era acolo?

— Parcă am fi un vagon de tren, spunea Ted amuzându-se singur de gluma lui.

Îl priveau ca pe un supraviețuitor al unei tragedii, salvat de pompieri. Ted se simțea din ce în ce mai pierdut.

Etajul al doilea era ticsit de petrecăreți ca și primul, însă când ajunseră la cel de-al treilea etaj, domnea liniștea.

— Îmi ești dator, McKay, repeta Dan.

Acum vorbea clar și pe înțeles. Muzica se rezuma la un sunet încet și îndepărtat. Merseră până la capătul holului. Tim deschise ușa cu o cheie și Dan îl împinse să intre. Ceilalți intrară și ei.

Acolo nu era nicio masă de poker.

Ted primi un pumn în coaste și căzu la podea. Un torent de lovituri îl copleși.

8.

1994

Un membru milos al frăției îl duse cu mașina până la Bloc. Ted își amintea câteva fragmente de la plecarea lui din casă și cum fusese urcat într-o mașină mică de culoare roșie. De călătoria în sine nu-și amintea absolut nimic. Se trezi în patul lui ca prin minune, îmbrăcat și cu dureri în tot trupul.

VP - 218

Justin, la rândul lui, decisese să plece de la petrecere de îndată ce avusese primele stări de vomă în preajma Tessei. Ea îl rugă să-i promită că aveau să

se vadă curând – lucru pe care Justin îl făcuse de îndată – iar el îi mărturisi sincer, în starea de ebrietate în care se afla, că niciodată nu se mai simțise atât de bine alături de o femeie, ceea ce de altfel era purul adevăr. Înainte de a se retrage îl căută pe Ted peste tot, fără să-și închipuie că Ted fusese atacat de cinci membri ai cunoscutei frății ФƩK. Justin crezu că Ted se întorsese la cămin și decise să facă drumul până la Bloc pe jos. Vomită pe drum și o făcu din nou când ajunse în cameră. Patul lui Ted era gol, dar asta nu-l îngrijoră

prea mult.

Însă când se trezi și-l văzu pe Ted întins pe pat, Justin se neliniști. Inițial crezu că e mort; chipul său arăta ca o vișină umflată și era plin de sânge.

Odată ce-și dădu seama că respiră, începu să se mai liniștească.

Ted refuză să meargă la cabinetul medical. Stătu trei zile închis în cameră, fără să se dea jos din pat. În acest timp, fața i se dezumflă considerabil, și cu ajutorul unor ochelari de soare, putu să-și reia activitățile. Treptat îi dispăru și ușorul șchiopătat. Nimeni în afară de colegul său de cameră (și cei cinci lași care îl bătuseră) nu află ce se întâmplase în acea seară la etajul trei din căminul frăției ФƩK.

9.

1994

Bătaia fusese geneza unei serii de întâmplări nefaste, unele în directă

legătură cu ea, altele nu. Din cauza lor, Ted se arătă mai puțin comunicativ, mai apatic decât de obicei, ceea ce afectă randamentul lui în sala de jocuri, unde carisma și manipularea constituiau o armă esențială, și de asemenea în relația cu Georgia, de care treptat începuse să se distanțeze fără ca niciunul dintre ei să facă ceva pentru a evita asta. Justin fusese suficient de perspicace pentru a nu-l chinui cu întrebări; începuse să-l cunoască bine, iar asta includea și să știe când era de preferat să nu-l deranjeze cu întrebări inutile.

Cel mai rău lucru veni cinci zile mai târziu, când primi în campus un apel telefonic de la mătușa Audrey, sora tatălui său. Era singura rudă din partea tatălui cu care păstra o relație sporadică, dar chiar și așa ea nu-l suna niciodată în campus. Când auzi vocea ei stinsă de la celălalt capăt al firului, primul lucru la care se gândi a fost că i se întâmplase ceva tatălui său. Și VP - 219

adevărul era că Ted nu putu să nu se bucure; de cinci ani nu-l mai văzuse și n-avea nicio problemă dacă lucrurile ar fi continuat așa pentru totdeauna.

Totuși, Frank McKay nu murise – și nici nu suferise vreun accident grav – ci pur și simplu dorea să-i vorbească lui Ted și de asta apelase la Audrey. În ultimul deceniu, Frank devenise un prosper comerciant de combine agricole și se pare că revenea cu încercările sale patetice de a relua legătura cu fiul său.

Dintr-un motiv stupid, Ted îl sună.

Tatăl lui avea să vină în oraș cu scopul de a merge la un congres și avea intenția fermă de a-l vizita în campus. Ted se opuse categoric, desigur, și spuse că va trece el pe la motel să-l vadă. Simpla idee că-l va vizita la facultate îi întorcea stomacul pe dos. Avea să-l caute și să pună punct o dată

pentru totdeauna acelor lamentabile încercări de a deveni un tată model.

Parcă mașina în fața modestului motel Lonely Pine și nu se deranj a să

meargă la recepție. Din spatele draperiilor camerei 108 recunoscu mersul tatălui său care se fâțâia de colo-colo cărând ceva și punându-l deoparte.

Rămase acolo o clipă, în fața ferestrei, cu melodia păsărilor pe post de preludiu al greșelii pe care era pe punctul de a o comite. Ușa de deschise dintr-odată.

— Ted! Fiule! Mă bucur să te văd.

— Salut!

Avea părul încărunțit, nu complet, dar mai mult decât îl avusese ultima dată când îl văzuse Ted. Chiar și-așa, părea cu zece ani mai tânăr; păstra trăsăturile feței bine marcate, dar nu avea niciun rid în plus. Culoarea pielii era aceeași pe care o avea când era comerciant ambulant. Dar mai presus de aspectul fizic, Ted se uită la ochi, căci dacă învățase ceva în adolescență era că nu conta ceea ce tatăl lui i-ar fi putut spune sau face, acei doi iriși mici de un albastru intens erau singurii care transmiteau adevărul. Iar în acel moment ceea ce spuneau era foarte simplu: sunt mai deștept ca tine.

Frank se apropie cu intenția clară de a-l îmbrățișa. Ted îl împiedică

întinzând mâna și se dădu înapoi cu un pas.