Cu timpul, m-am schimbat. Sunt un om liniștit… nu înțeleg ce s-a întâmplat.
— Poate că soția ta ar putea să aducă lumină asupra acestui fapt. Mai e valabilă vizita de mâine?
— Da. Vine cu fetele. Poate că e o tâmpenie, dar sunt neliniștit. Tu ai copii?
Mike dădu din cap că nu, cu privirea pierdută.
— Am avut un fin.
Păstrară tăcere preț de câteva minute.
— Dar înțelegi ideea, nu? insistă Ted. Cum e posibil ca familia mea să-mi provoace o stare de neliniște? Fiicele mele! îmi doresc să le văd mai mult decât orice pe lume.
— Nu e ușor să ne vadă așa, închiși.
— Exact. Se presupune că trebuie să fiu afară, să văd cum cresc… să le protejez.
— Totul va fi bine, vei vedea.
Poate că era momentul să lase garda jos măcar o dată în viață, se gândi Ted.
— Auzi, Mike, în privința oposumului…
Mike îl privi fix în ochi.
— L-ai revăzut?
— Nu.
— Uite, Ted, ceea ce ți-am spus e adevărat, mintea ta se va însănătoși și va deschide ușa când va fi momentul, îți vei aduce aminte de prietenul tău și de motivul bătăii. Toate acele cicluri despre care mi-ai vorbit reprezintă
încercarea minții tale de a fabrica o iluzie care să te protejeze precum cortina la teatru. Dar cortina tot va cădea mai devreme sau mai târziu și vei afla ce se ascunde în spatele ei. Oposumul ar putea să te ducă în spatele cortinei, chiar dacă nu ești pregătit. Și ar putea fi periculos.
VP - 170
27.
Marcus abia dacă dormise noaptea trecută, torturându-se cu fiecare amănunt al întâlnirii cu Laura și regretând șansa pierdută. În timpul dimineții, lucrurile se petrecură ca de obicei. Se ascunse în birou și evită cât putu apelurile telefonice. La prânz însă nu avu încotro și se duse la cafeneaua spitalului, dar alese o masă mică pentru patru persoane pe care nu o folosea nimeni din pricină că era foarte aproape de bucătărie. Pentru a le arăta și celorlalți că nu dorea să fie întrerupt, își luase cu el un manual de patologie voluminos pe care nu avea nicio intenție să-l citească. Îl deschise și îl așeză lângă bolul de salată pe care voia să o devoreze în timp record.
Laura, care rareori se sincroniza cu el la orele prânzului, intră în acel moment în cafenea și privi în stânga și în dreapta. Când îl văzu, îi făcu semn cu mâna drept salut și se apropie cu pași repezi.
Fără să mai aștepte vreo invitație, se așeză la masă.
— Trebuie să vorbesc cu tine.
După exaltarea care se citea pe chipul Laurei, Marcus își dădu seama că
nu era vorba de o chestiune personală.
Mai bine.
— Vrei să-ți aduc ceva de mâncare?
— Nu, nu. Sunt bine. N-am prea mult timp la dispoziție. Am fost să o văd pe Nina…
Nina? Marcus își ascunse dezorientarea preț de câteva secunde, până își aminti numele secretarei lui Lynch.
— A, da? Ți-a spus ceva?
— Da. Laura nu-și putea ascunde entuziasmul. A fost simplu, după ce i-am spus de descoperirea cutiei de Dunkin Donuts. Totul s-a petrecut așa cum Ted a relatat în primul ciclu. Ea a fost acolo până când au lăsat-o să plece.
Dar ascultă ce s-a întâmplat apoi.
Laura se înclinase asupra mesei și îi vorbea foarte aproape. Marcus avu timp să arunce o privire în jur și să vadă dacă ceilalți colegi îi priveau.
— Ce s-a întâmplat?
— Înainte să plece, a auzit cum Ted îi spunea lui Lynch că a văzut că l-a urmărit până acasă la Blaine.
Marcus încercă să găsească locul acelei piese în puzzle. Își dădea seama că
acest caz îl amețea și pe el. Fraza aceea atât de simplă putea elucida mai multe lucruri. Mai întâi, că Lynch îl cunoștea pe Blaine, și al doilea, că vizita lui Ted acasă la Blaine părea să fie motivul confruntării dintre cei doi și a atacului.
VP - 171
— La ce te gândești? întrebă Laura.
— Bun, nu mai avem îndoieli că Ted a fost acasă la Blaine. Și dacă îmi ceri părerea, eu nu cred că l-a vizitat cu intenții prietenoase. Nu spun că l-ar fi omorât, dar o mamă de bătaie tot i-ar fi dat.
