Aproape toți pacienții se aflau în salonul principal. Sketch și Lolo jucau șah sub îndrumarea lui Ted, care încetase să mai fie considerat un rival, și era văzut ca o forță invincibilă, o sursă de înțelepciune. La sfârșitul partidelor, Ted le reproducea integral fără să facă vreo greșeală și analiza fiecare mutare, spre încântarea colegilor. Erau fascinați de posibilitatea de a-i înfrânge pe cei din pavilionul B la următoarea întâlnire. Lester, care renunțase definitiv să se mai arate ostil, se alătură și el echipei.

Mike intră la un moment dat și-i ceru lui Ted să-l însoțească afară. Era urmat de Espósito, grăsanul care zicea că vedea animale și care aproape niciodată nu vorbea. Ted nu puse întrebări și îi urmă. Ceilalți își manifestară

și ei dorința de a-i însoți, însă Mike îi opri, mai întâi cu o privire amenințătoare, iar apoi amenințându-i direct ca nu care cumva să iasă în curte. Chiar și Ted rămase surprins văzând groaza pe care omul acela o putea transmite când se arăta autoritar și de neînduplecat. Sketch, Lolo și Lester îl aprobară și se retraseră în liniște la masa lor. Ted își luă paltonul din cuier și ieșiră în curte. Espósito îi urma ca un balon uriaș care plutea la o palmă de pământ.

În afară de ei, în curte mai erau doar doi pacienți. Mike le atrase atenția și le ceru să intre în pavilion, iar aceștia se supuseră fără comentarii. Mike se uită spre clădire ca să fie sigur că nu erau priviți de la fereastră.

Nu că ar fi făcut ceva secret, îi explică lui Ted, dar nici nu-și dorea ca o grămadă de gură-cască să stea lipiți de fereastră. Se îndreptară spre banca obișnuită și Ted acceptă să se așeze acolo, așa cum o mai făcuseră de atâtea ori. Știa că operațiunea avea legătură cu oposumul, dar n-avea nici cea mai mică idee ce mama naibii de legătură avea Espósito cu toate astea. Că tot veni vorba de acesta, se plimba de colo-colo balansându-și burtoiul și aruncându-i lui Mike priviri înspăimântătoare. Când ajunseră în dreptul băncii, Mike îi ceru lui Ted să o apuce de la un capăt ca să o dea la o parte.

— Repede, spuse în timp ce ridicau banca. Ar putea să ne vadă cineva și să anunțe paza. Tu continuă, nu te opri.

Traversară curtea și se îndreptară spre terenul de baschet. Espósito îi însoțea. Erau foarte aproape de cercul central când ușa principală se deschise, iar un paznic și un asistent ieșiră vociferând și făcând semne disperate cu mâinile.

VP - 180

— Ei! Ce faceți voi acolo?

— Dă-i înainte, spuse Mike. Mai aveau câțiva metri. Gata, las-o aici și ia loc. Și tu, Espósito.

Se așezară cu toții; Mike și Ted pe margine, iar Espósito în mijloc. Stăteau cu spatele la clădirea pavilionului și astfel le era imposibil să-i vadă pe cei doi care se apropiau, până când aceștia înconjurară banca și se opriră în fața lor. Unul dintre ei era McManus.

— Ce naiba faceți aici?

Scena părea suprarealistă. Cei trei stăteau nemișcați, cu mâinile pe genunchi, ocolind privirea lui McManus și a paznicului, ca și cum ce făceau ei era cel mai normal lucru din lume.

— Ei, bine?!

Mike ridică mâna în semn de pace. Totul e bine, vă voi explica. Arătă spre un copac și dădu din cap ușor.

— E incredibil acolo jos, spuse cu uimire, vântul ăsta agită coroana copacului, e ca și cum ar ploua… De-a dreptul incredibil! Nu-i așa, băieți?

— Aiureli, Dawson! spuse paznicul. V-am văzut. Nici măcar n-ați apucat să vă așezați.

Mike zâmbi și încuviință. M-ai prins! Făcu din nou un semn împăciuitor în timp ce căuta altă explicație. Se aplecă ușor și-și puse mâna la gură… aici e vorba de un secret.

— Ăștia doi nu sunt întregi la… zise și arătă cu degetul spre cap, nu știu la ce se gândeau.

— Dumnezeule, Dawson! Haide, știi că nu ai voie să muți lucrurile după

cum ai tu chef. Pune banca la locul ei!

— Ascultă, Myers, banca e deja aici, spuse Mike. Iar se simțea ceva amenințător în vocea lui. O să stăm puțin aici pe bancă. Știi doar cum suntem noi…

Paznicul dădu din cap. McManus vorbi pentru prima dată.

— La dracu’, mă duc înăuntru, spuse nervos.

Myers oftă.

— E pentru ultima dată, Dawson. Știi doar că toți te imită când faci ceva.

N-am chef să văd o armată de nebuni mutând toate lucrurile de colo-colo.

— Înțeleg, șefu’! Acum, dacă ne permiți, am dori să ne bucurăm de acest minunat soare. Băieți, a adus careva cremă pentru bronzat?

Paznicul îi lăsă în pace și plecă. Mike lăsă la o parte tonul glumeț și se întoarse către Ted.

— Sper să merite osteneala, amice.

La câțiva centimetri de picioarele lui se afla linia care împărțea terenul în două.

VP - 181

Limita dintre lumea reală și lumea nebuniei, spusese Mike.

— Ce facem aici, Mike?

— Vrei să-l vezi, nu?

Espósito știa despre ce vorbeau, întrucât se foi incomodat împingându-i ușor pe cei doi colegi.

— Stai cuminte, Espósito!

— Vreau să-l văd, spuse Ted. Dar…

— Asta e linia. Mike arătă linia albă. Băltoacele o acopereau. Avem mai multe șanse să-l vedem dacă stăm aproape de linie… La naiba, am uitat să-mi aduc cartea!

Ted se făcu mic la locul lui, incapabil să mai spună ceva. Preț de o secundă, văzu totul foarte clar, îl văzu pe adevăratul Mike, nu pe acel bărbat amenințător care părea uneori cel mai înțelept om din lume, cu cărțile și teoriile sale extravagante, ci pe cel nebun de legat, membru de onoare al spitalului Lavender Memorial. Ted se uită în jur și-și dădu seama de ridicolul situației.

— Trebuie să crezi! spuse dintr-odată Espósito.

Era pentru prima dată când Ted îl auzea vorbind.

— Taci, Espósito! îl provocă Mike.

Se presupunea că se duceau să vadă oposumul? Așa simplu? Ted examină

cu atenție păduricea unde se aflau băncuțele, căutând acel animal scârbos.

Nu vedea nimic.

— Mike, iartă-mă, insistă Ted, dar am stat aici de atâtea ori, chiar aproape de această linie, și n-am văzut nimic. Ce te face să crezi că acum ar fi altfel?

— Uriașul ăsta pe care îl avem aici, spuse Mike bătându-l pe Espósito pe spate. Nu ți-am zis că el le vede tot timpul? Espósito e ca o lumină intensă, doar că nu atrage insectele. Nu-i așa, Espósito?

— De m… m… mult nu le-am mai văzut.

Mike își stăpâni un hohot.