În clipa aceea, dădu nas în nas cu el însuși. Acel Ted care îl aștepta în casă
stătea în picioare pe covorul indian, îndreptând pistolul Browning spre el.
Preț de câteva secunde, privirile lor se întâlniră. Unul dintre ei scoase un sunet de surpriză în momentul în care pulberea se împrăștie și glonțul se opri fix în mijlocul frunții lui Ted, care se prăbuși pe covor. În mod curios, deși impactul glonțului îl pusese la pământ, nu simți decât o ușoară
înțepătură în frunte. Când încercă să-și atingă rana, își dădu seama că
brațele îi deveniseră două tentacule pe care nu le putea mișca. Sângele i se prelingea pe ochiul drept și îi întuneca privirea, dar chiar și așa reuși să-l vadă pe celălalt Ted care mergea dintr-o parte în alta.
Pieptul său vibră. Celălalt Ted îl avertiză, se aplecă asupra lui și căută în interiorul jachetei sale până găsi telefonul mobil. Când îl scoase, observă pe ecran chipul lui Holly.
Dintr-odată, celălalt Ted îl fixă cu privirea.
— Cine e Holly? Dacă îmi complică planurile, Wendell?
Simțea în mână mingea umedă formată de costumul de baie al lui Holly.
Încercă s-o strângă ca și cum astfel s-ar fi putut agăța de realitate și de amintirile sale. Dar nu își putea mișca degetele. Putea doar să simtă…
Celălalt Ted se mișca cu frenezie, vizibil preocupat. Citea mesajele de pe telefon, iar chipul său se transforma.
Ajungem imediat și noi. Gata cu pescuitul pe ziua de azi.
Afară, zgomotul inconfundabil al motorului anunța că furgoneta se apropia. Celălalt Ted se apropie de fereastră și privi.
— La naiba!
Câteva clipe mai târziu, vehiculul se opri. Ted, întins pe covor, își forță
pupilele cât de mult putu, dar câmpul său vizual nu-i permitea să vadă ușa pe care intrase. Văzu însă când celălalt Ted traversă încăperea în direcția arcadei din bucătărie pentru a fugi pe ușa laterală. În acel moment, vocile inconfundabile ale lui Cindy și Nadine se făcură auzite din camera în care se afla Ted. Își dorea ca ele să nu intre și să nu-l vadă acolo întins pe jos, cu un glonte în cap. Trecu o clipă de așteptare.
VP - 145
— Ce-i cu hârtia aia de pe ușă? întrebă Cindy.
— E un bilet, îi răspunse sora ei. Scrie numele mamei pe el.
Ted auzea clar discuția fetelor din cealaltă încăpere, întins pe podea cu un glonte în cap.
— Ce zice biletul, mamă? Vrem și noi să știm.
Pauză.
— Mami, de ce plângi?
20.
Ted stătea la locul său obișnuit. Luase micul dejun în fugă și acum era singur. Mike era unul dintre primii pacienți care se apropiase de el. Era bine dispus.
— Se pare că de-acum încolo va trebui să împart locul meu preferat.
Mike venise cu cartea.
Ted nu răspunse, privea pierdut înspre terenul de baschet.
— N-o să-mi spui că viața e ca o cutie de bomboane, nu? spuse Mike în timp ce se așeză pe bancă alături de Ted. N-ai chef de vorbă?
Își deschise cartea și începu să citească. La scurt timp, simți o ușoară
lovitură în picior. Mike urmări direcția privirii lui Ted, care era ațintită
asupra porții din spate a spitalului Lavender, de unde Roger îi făcea semn ca să se apropie.
— Ce se întâmplă?
Mike nu înțelese reacția colegilor săi.
— Poți să-l vezi? șopti Ted.
— Pe cine? Nu e nimeni acolo, Ted… glumi Mike.
Văzând însă expresia întunecată de pe chipul lui Ted, se gândi că nu era cel mai bun prilej să facă glume.
— Bineînțeles că-l pot vedea! Este asistentul din pavilionul B, care e mereu în preajma doctoriței tale. Roger nu știu cum…
Ted își reveni.
— Te simți bine, amice?
