— Minți de îngheață apele! Oricum, toți trei le-am văzut… cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine. Mike se aplecă să-l vadă pe Ted și să-l străfulgere cu privirea. Auzi, vrei să-l vezi sau nu? Pentru că toate astea le fac pentru tine.

Ted încuviință.

— Ai dreptate, iartă-mă.

Ce naiba?! Ce avea de pierdut? Dacă așezându-se în mijlocul unui teren de baschet alături de doi nebuni l-ar fi ajutat să descopere adevărul, atunci de ce să n-o facă?

— Sunt gata, spuse Ted convingător. Haide, Espósito, ia legătura cu ele cu ajutorul puterilor tale de Aquaman. Spune-le să vină…

VP - 182

— Nu merge așa, răspunse Espósito cu o voce ascuțită.

Nimeni nu-l întrebă însă cum funcționa.

Rămaseră tăcuți. Scena ar fi fost și mai interesantă văzută din interiorul clădirii. Trei bărbați așezați pe o bancă, în mijlocul unui teren de baschet.

Woody Allen nu-și putea dori ceva mai mult pentru afișul unuia din filmele sale. Trei bărbați și un oposum în curând pe ecran.

După douăzeci de minute se aflau în același loc, fără să fi scos vreun cuvânt. Deodată, Ted zâmbi. Nu văzuse oposumul, dar se gândea la fiicele sale care se jucau de-a cine vorbește mai întâi pierde, la insistențele lui Nadine, care, sătulă de pălăvrăgelile surorii ei, o provoca reușind să păstreze tăcerea mai mult. Ted se întreba care din ei va vorbi primul. N-ar fi fost Espósito, care se juca tot timpul de-a cine vorbește mai întâi pierde, iar Dawson părea scufundat într-o visare greu de descris. Ted era singurul care nu reușea să nu se gândească la ce făceau. La tâmpenia pe care o făceau.

Începuse să-i fie frig în ciuda paltonului pe care îl purta. Se foi ca să-și găsească locul și simți greutatea potcoavei din buzunar. Asta era! În clipa aceea, văzu totul limpede. Oposumul nu s-ar fi apropiat niciodată, atâta timp cât el avea la îndemână potcoava. Se ridică și scoase din buzunar potcoava pentru a fi văzută și de cei doi. Nu spuse nimic, deși ei păreau că au înțeles.

Se gândi să o arunce departe, dar nu voia ca McManus și paznicul să se întoarcă și să le facă probleme, așa că merse spre capătul terenului și o lăsă

acolo.

— Acoper-o! îl auzi pe Espósito spunându-i.

— Cu ce naiba s-o acopăr? îi spuse în timp ce intenționa să se întoarcă.

— Cu paltonul tău, interveni Mike. Acoper-o!

Ted oftă. Genial! Acum avea să răcească. Totuși trebuia să recunoască

faptul că să acopere potcoava i se părea, dintr-un motiv cât se poate de nebunesc, cea mai înțeleaptă decizie. Își dădu jos paltonul și îl puse peste potcoavă. De data asta, avu grijă să verifice dacă îl urmărea cineva de la ferestre. Se întoarse în grabă, frecându-și mâinile.

— Dă-te mai încolo, Espósito. Lasă-mă pe mine să stau la mijloc.

Matahala îi făcu loc fără obiecții.

— Sunt gata să sosească, spuse sigur pe sine.

Ted examină totul cu atenție. Nu observă nimic ciudat. Nu cumva presimțea și el că ceva se schimba? Iar atunci văzu într-una din băltoacele de dincolo de linia de separare, reflexia a ceva ce se mișca și care îi atrase atenția. Ceva roșu.

— Roșul e culoarea mea preferată, spuse Espósito dintr-odată. Acum vocea lui nu numai că fusese autoritară, dar fusese și mai gravă decât de obicei.

VP - 183

— Ce? întrebă Ted.

Espósito nu răspunse.

Apăru din nou imaginea, de data asta de neconfundat. Trupul zvelt al lui Holly în costum de baie roșu se reflecta în băltoacă, tremură când o boare de vânt văluri suprafața și dispăru. Dar fusese acolo, Ted era sigur de asta. Când ridică ochii rămase împietrit.

În colțul terenului de baschet se afla castelul roz al prințeselor Disney. Nu era vorba de o reflexie sau de o apariție translucidă. Castelul se afla acolo.

Ted începu să facă semne în direcția aceea

— Putem să vedem, spuse Mike.

— E castelul fiicelor mele, spuse Ted cu voce tremurândă.

Se ridică și se îndreptă în direcția aceea, singur. La jumătatea drumului se întoarse, îl văzu pe Mike îngrijorat și pe Espósito care încerca să se facă mic băgându-și capul între umeri. Semănau cu doi oameni care se dădeau în cel mai înspăimântător montagne russe. Totuși, Ted simți dorința, ba chiar necesitatea de a se întoarce pe bancă alături de ei.

Ceva mai departe, privind spre Lavender, văzu silueta lui McManus din spatele ușii de la ieșire. Era imposibil ca din acea poziție să nu vadă castelul.

Ted o luă din loc.

Castelul se afla la limita dintre terenul de baschet și lăstăriș. Când ajunse acolo, se așeză pe vine și privi pe una din ferestrele laterale. Nu intenționa să

intre; nici măcar să-l atingă nu i se părea o idee bună. Dintr-un motiv anume se convinsese că avea să vadă oposumul acolo înăuntru, însă nu era așa.

Castelul era complet gol. Se îndepărtă, scărpinându-se în cap. Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, Ariel și Pocahontas îl priveau din spatele unui zid lateral. Ce vei face acum? Încercui castelul. În partea din față stătea Esmeralda, iar lângă ea Frumoasa Adormită; Ted nu-și amintea numele ei.

Deodată, îi veni în minte o imagine. Se văzu pe sine de mână cu Cindy, încercuind castelul cu un Toys R Us, povestindu-i istoria fiecărei prințese.

Aurora!

Vocea lui Cindy îi dădu răspunsul. Aurora era numele Frumoasei Adormite. Îl trecu un fior. Era prima amintire pe care i-o fura lui Wendell.

Continua să încercuiască acel castel.

— Cea de acolo e Frumoasa… spunea Cindy.

— Din Frumoasa și Bestia, completă Ted.

— Sigur! Iar asta e Pocahontas, și asta Mulan.

În partea din spate nu era nicio prințesă, doar un zid de cărămizi vopsite, pe lemn. Ted se uita la el. Se dădu câțiva pași înapoi cu intenția de a surprinde și altă perspectivă, când piciorul său drept se lovi de ceva greu.

VP - 184

Oposumul! Sări în sus și se îndepărtă. Dar nu era oposumul, ci un cuțit de măcelar.

— Nu e în Lavender, tati. E la fel precum castelul.

Ted se aplecă și luă cuțitul. Mișcându-l ușor, își dădu seama că lama cuțitului era plină de roșu.