Nu va mai exista o dată viitoare.
— Mămico, se răcește apa.
— Atunci, a venit momentul să ieși.
Walter îndepărtă dopul și împreună văzură cum spuma se scurgea. Laura deschise dușul pentru ca băiatul să se poată clăti. Când termină, îl înfășură
într-un prosop, îi uscă părul și-l acoperi.
— Sunt foarte mândră de tine, îi spuse.
— De ce?
Pentru că nu te plângi de tatăl pe care-l ai.
— Pentru tot.
VP - 141
O oră mai târziu, Walter dormea. Laura decise că avea să urmeze sfatul lui Marcus, și să nu se mai gândească la Ted. O parte din ea îi spunea să se uite la înregistrările în care pacientul ei relata vizita nocturnă acasă la Blaine, dar se forță să n-o facă. Își puse un pahar de vin și luă din modesta ei bibliotecă
de literatură o carte a lui Robin Cook. Probabil primită cu ocazia vreunei aniversări. Când o deschise, văzu pe prima pagină caligrafia impecabilă a lui Marcus: Protagonista acestei cărți îmi amintește de tine. Vei vedea… Preț de câteva minute, stărui asupra frazei. Era sigură că n-o mai citise înainte, ceea ce însemna că nu răsfoise cartea nici măcar o dată. Și-l închipui pe Marcus în momentul în care îi dăduse cartea sau poate în zilele de după, așteptând o reacție din partea sa cu privire la carte, la protagonistă și la asemănarea cu ea. De la aniversarea ei se scurseseră deja șapte luni. Dădu din cap. Era conștientă că se purta cu Marcus ca o… Mai bine nu se gândea.
Începu să citească. Citi primul paragraf și se opri.
O ațâțătoare.
— Eu nu sunt o ațâțătoare, îi spuse paharului cu vin.
Doar puțin.
— Ba nu!
Reușise să se lase prinsă de lectură, când mobilul începu să sune. În mod instinctiv se uită la ceas, știa că trecuse de ora zece. Alergă spre locul în care se afla masa din bucătărie și răspunse de îndată. Era un apel de la spital. Un asistent medical de gardă în noaptea aceea în pavilionul C îi spuse pe un ton obosit că unul dintre pacienții ei dorea să-i vorbească și că în fișă scria că…
— Da, da, dă-mi-l la telefon, te rog.
— Laura, murmură Ted. Sunt moarte, nu-i așa? Holly, Cindy, Nadine…
sunt moarte.
— Ted, ce s-a întâmplat?
— Am înțeles. Eram la mine în cameră și adevărul m-a izbit în față, am înțeles dintr-odată. Ele… sunt moarte.
— Soția și fiicele tale trăiesc, îl asigură Laura. Mă auzi, Ted? Te-aș minți eu cu așa ceva?
— Nu știu.
— Niciodată nu te-aș minți cu așa ceva.
— Atunci…
— Ele sunt bine.
Tăcere preț de câteva secunde.
— Ted?
— Trebuie să le văd.
— Putem să vorbim despre asta mâine?
— Nu. Trebuie să le văd.
VP - 142
— Ted, îți promit că mâine la prima oră voi vorbi cu Holly. O să-i spun că
te simți mai bine, că vrei să le vezi, și vedem ce-mi spune.
Din nou, tăcere.
— De ce să nu-și dorească să mă vadă?
Laura regreta că băuse acel pahar de vin. Era amețită de alcool și somn, și nu stăpânea situația așa cum ar fi vrut.
— Ea vrea să te simți bine atunci când o să le vezi pe fete. În tot acest timp… îți amintești înregistrările pe care ți le-am arătat, nu-i așa?
