— Asta mi-a spus și McKay. Dacă ar fi venit poliția, l-ar fi omorât pe Lynch imediat.

— Nina, ești sigură că Ted i-a spus lui Lynch că nu aventura lor era motivul vizitei?

— Sunt sigură. Când am ieșit, m-am îndreptat spre biroul meu pentru a-mi lua geanta. În acel moment, l-am auzit pe McKay, era furios.

— Ce a zis?

— A zis: „M-ai urmărit până acasă la Blaine. Te-am văzut”. Îmi amintesc perfect numele, deoarece fostul meu iubit avea o carte al cărei autor avea numele ăsta și mi-a rămas întipărit în minte.

26.

Sâmbătă, Ted jucă șah pentru prima dată. Firește că nu pierdu nicio partidă, ba chiar își moderă efortul și le dădu multe șanse de câștig colegilor săi de joc. Niciunul dintre ei n-avea habar de stratagemele de joc, știau doar mișcările de bază și câteva trucuri simple, aproape că Ted nici nu trebui să

se străduiască prea mult ca să iasă învingător. Începu prin a fi precaut, temându-se ca nu cumva faptul că le era net superior să producă

VP - 168

resentimente sau respingere în rândul colegilor săi, și totuși efectul fusese contrar. Inclusiv Sketch, din pavilionul C, care era invincibil în ale șahului, arătase admirație și respect. În timp ce jucau, Ted le povestea despre copilăria lui de șahist, de concursurile la care participa, și le spuse că, dacă

erau de acord, el îi putea învăța. Toți acceptară, chiar și Lester, care putea fi chiar un om rezonabil atunci când nu cădea pradă delirului cu extratereștrii.

A doua zi, la dușuri, Sketch le spuse că și cei din pavilionul B jucau șah.

Jucaseră odată o partidă cu ei și pierduse. Namila de om, pe jumătate înspumat, tot numai un zâmbet îi spuse lui Ted că dacă ar juca din nou cu el în echipă, ar putea câștiga lejer. Iar în timp ce visa la posibilitatea asta, o erecție puse stăpânire pe el.

Ted se adapta rapid în Lavender. Începuse să se familiarizeze cu cele trei grupuri formate acolo. În afară de Șahiști, mai erau Lunaticii, cei mai bătrâni și cei mai chinuiți de tratamente de-a lungul anilor petrecuți acolo; unii dintre ei sufereau de tulburări mintale severe și își petreceau majoritatea timpului în fața televizorului sau pur și simplu se retrăgeau într-un colț cu privirea rătăcită. Cel de-al treilea grup era format din așa-zișii Drumeți, care preferau să-și petreacă timpul în aer liber, pe terenul de baschet sau în grădina imensă, mergând doi câte doi.

Mike nu făcea parte din niciun grup; el părea să fie deasupra tuturor. Ted se întreba de ce se apropiase de el la început? Tipul nu împărțise camera cu nimeni, de exemplu, iar acum…

Mike îl salută. Se afla în același loc dintotdeauna, citind o carte diferită de cea pe care o citise dimineață.

— Ești un aspirator de cărți!

Mike lăsă cartea. Îndoi pagina la colțul de sus și o puse deoparte. Nu folosea niciodată un semn de carte.

— E singura modalitate de a evada din locul ăsta, gândi cu voce tare.

Ted se așeză lângă el. Mulți dintre ceilalți pacienți îi priveau cu interes, atenți la ritualul pe care îl foloseau pentru a socializa, însă niciunul nu se apropie.

— Azi nu joci nicio partidă de șah cu prietenii tăi? spuse Mike serios.

Ted începuse să se acomodeze cu umorul lui mai puțin obișnuit.

— Azi, nu. Șahul are capacitatea de a te face să evadezi din acest loc, te concentrezi complet la joc, iar eu trebuie să mă concentrez la alte lucruri.

— Te mai gândești la prietenul tău?

— Da. Ted scoase din buzunar fotografia cu Lynch și posterul cu Uma Thurman. Îmi amintesc tot: dormitorul, camera, posterul nenorocit… dar nu-mi amintesc de el.

VP - 169

— Supapa asta se va deschide mai devreme sau mai târziu, te asigur. Am trecut și eu prin asta, aproape toți dintre cei care sunt aici au făcut-o.

Creierul tău închide acea supapă pentru că nu poate suporta presiunea.

Când se vindecă și e bine, atunci se va deschide din nou. O să se întâmple dintr-un moment în altul.

— Pe de o parte, mă îngrozește. Ce ar putea justifica faptul că l-am bătut pe prietenul meu până a intrat în comă? Ted negă din cap. Când eram la liceu, îmi plăcea să mă bag în tot felul de probleme, eram derutat probabil.

Cu timpul, m-am schimbat. Sunt un om liniștit… nu înțeleg ce s-a întâmplat.

— Poate că soția ta ar putea să aducă lumină asupra acestui fapt. Mai e valabilă vizita de mâine?

— Da. Vine cu fetele. Poate că e o tâmpenie, dar sunt neliniștit. Tu ai copii?

Mike dădu din cap că nu, cu privirea pierdută.

— Am avut un fin.

Păstrară tăcere preț de câteva minute.

— Dar înțelegi ideea, nu? insistă Ted. Cum e posibil ca familia mea să-mi provoace o stare de neliniște? Fiicele mele! îmi doresc să le văd mai mult decât orice pe lume.

— Nu e ușor să ne vadă așa, închiși.

— Exact. Se presupune că trebuie să fiu afară, să văd cum cresc… să le protejez.

— Totul va fi bine, vei vedea.

Poate că era momentul să lase garda jos măcar o dată în viață, se gândi Ted.

— Auzi, Mike, în privința oposumului…

Mike îl privi fix în ochi.

— L-ai revăzut?

— Nu.

— Uite, Ted, ceea ce ți-am spus e adevărat, mintea ta se va însănătoși și va deschide ușa când va fi momentul, îți vei aduce aminte de prietenul tău și de motivul bătăii. Toate acele cicluri despre care mi-ai vorbit reprezintă

încercarea minții tale de a fabrica o iluzie care să te protejeze precum cortina la teatru. Dar cortina tot va cădea mai devreme sau mai târziu și vei afla ce se ascunde în spatele ei. Oposumul ar putea să te ducă în spatele cortinei, chiar dacă nu ești pregătit. Și ar putea fi periculos.

VP - 170

27.

Marcus abia dacă dormise noaptea trecută, torturându-se cu fiecare amănunt al întâlnirii cu Laura și regretând șansa pierdută. În timpul dimineții, lucrurile se petrecură ca de obicei. Se ascunse în birou și evită cât putu apelurile telefonice. La prânz însă nu avu încotro și se duse la cafeneaua spitalului, dar alese o masă mică pentru patru persoane pe care nu o folosea nimeni din pricină că era foarte aproape de bucătărie. Pentru a le arăta și celorlalți că nu dorea să fie întrerupt, își luase cu el un manual de patologie voluminos pe care nu avea nicio intenție să-l citească. Îl deschise și îl așeză lângă bolul de salată pe care voia să o devoreze în timp record.