durată. Nici măcar nu s-a interesat când trebuia să-și apere titlul de campion mondial. Și așa a încetat să mai fie campion mondial, prin absență. Devenise antisemit, și din când în când făcea declarații oribile la radio împotriva evreilor și a Statelor Unite ale Americii. Când s-a anunțat revanșa din Iugoslavia, guvernul american i-a trimis un document în care se spunea că nare voie să joace acolo; iar dacă totuși ar fi făcut-o, avea să fie arestat. Pe el însă nu l-a interesat. A anunțat într-o scurtă conferință de presă că va juca oricum, și chiar a scuipat pe notificarea guvernului. Arăta jalnic. Evreii și nord-americanii reprezentau subiectul lui obsesiv.
— Ce trist! A sfârșit în închisoare?
— Statele Unite i-au retras viza, așa că a fost arestat în Japonia, în timpul unei călătorii acolo. Nu avea unde să se ducă, așa că s-a dus în Islanda, unde se desfășurase primul campionat cu Spassky, căreia într-un anumit fel i s-a făcut milă de el, și astfel i s-a permis șederea. Imaginile surprinse în momentul mutării sunt destul de impresionante. A murit acolo în 2008.
— N-a fost niciodată tratat? Din ce mi-ai spus, suferea de o psihoză acută?
— Nu știu. Ceea ce e curios e faptul că nu e singurul șahist care a suferit de paranoia acută. Sunt foarte multe cazuri. Desigur, nu șahul este cauza, asta e clar, dar se pare că structura mentală a acestor indivizi nu e cea ideală
pentru a înfrunta o problemă de acest fel. Șahul este în sine un joc ușor paranoic…
Laura zâmbi ușor nervos.
— … tot timpul trebuie să anticipezi amenințări care nu apar mereu, iar posibilitățile sunt infinite. Aceste minți analizează diverse variante, care VP - 131
sunt mișcările posibile, una după alta, cu ramificații fără limite. Dacă
structura asta o aplică și în afara jocului, rezultatul e catastrofal.
— Nu știu dacă înțeleg tot. Crezi că ceva de felul ăsta i se întâmplă și lui McKay?
— Caracteristica cea mai întâlnită în cazul șahiștilor ca Fischer e că
renunță la a mai juca dintr-odată. Ceilalți se retrag, dar continuă să joace ca amatori, fac diverse prezentări, dar cei care ies în evidență printr-un comportament schizofrenic sau paranoic renunță pur și simplu. Și ceea ce eu bănuiesc e că în aceste cazuri e posibil să aibă loc un fel de mutare. Mintea are nevoie în continuare să calculeze aceste variante, nu se poate opri așa, dintr-odată. Doar asta a făcut tot timpul! Acești experți joacă din copilărie și nemaijucând… ies din schemă. Ceea ce e curios în cazul lui Ted e că a renunțat la joc în adolescență. A dus o viață normală timp de douăzeci de ani, până când întreg procesul s-a dezlănțuit dintr-odată.
— Poate că se afla într-un stadiu latent, și când realitatea i-a permis aplicarea acelei scheme a reactivat acea structură. Problema pe care zici tu că a avut-o, indiferent de natura ei, a activat mecanismul.
— E posibil. Ted a trăit în ultimele luni în două cicluri foarte bine diferențiate, și fiecare dintre ele s-a repetat de mai multe ori. Poate că cicluri nu e cuvântul potrivit. Poate că sunt variații.
— Ai găsit vreun caz bine documentat?
— Doar teorii fără prea multe fundamente științifice. Laura privi salata pe jumătate mâncată. Vorbise cu atâta entuziasm, că iar uitase de salată.
— Și tu crezi că potcoava l-a ajutat să iasă din cicluri, ca o ancoră, sau ceva de genul ăsta.
— Exact. Când a ieșit din primul ciclu, a inventat un al doilea, o nouă
variantă, în cazul ăsta mult mai ancorată în realitate, deși ireală. În primul ciclu, de exemplu, Ted nu era conștient de trădarea soției. În cel de-al doilea, recunoscuse că lucrurile între ei nu mai funcționau.
Laura se uită la ceas.
— Trebuie să mergem? întrebă Marcus.
— Suntem așteptați într-o jumătate de oră, dar suntem aproape.
— Cine ne așteaptă?
— Vei vedea, până acum am fost cu un pas în față în privința lucrurilor pe care le știam despre Ted. Dar sunt multe detalii pe care nu le înțeleg, și unul dintre ele este ce rol are Edward Blaine în toate astea.
— Nu crezi că e posibil să fi folosit informația acelui caz pe care a auzit-o la televizor? Vreau să spun că, fiind un caz foarte cunoscut, mintea sa a folosit informația pentru a realiza portretul celui pe care trebuia să-l omoare.
VP - 132
Laura încuviință.
— Da, la asta mă gândeam și eu. Totuși, azi citeam transcrierea ședințelor și ceva mi-a atras atenția… Ceva ce ne-ar putea ajuta să aflăm dacă e vorba de ce spui tu sau dacă există vreo legătură mai complicată.
— Care? Nu mă lăsa așa!
Laura se ridică.
— Să mergem, îți explic pe drum.
15.
Era mai mult decât rezonabil să se presupună că Ted cunoștea, la fel ca toată lumea, amănuntele cazului Blaine datorită știrilor apărute în ziare și la televizor. Asasinarea Amandei Herdman fusese mediatizată în presa locală
timp de mai multe zile. Sora fetei asasinate, histrionica Melissa Hengeller, reușise să-l convingă pe un ziarist de la Boston Star să publice povestea ei, și de atunci vestea se răspândi cu rapiditate. Avea toate ingredientele pentru a deveni o știre interesantă: un asasinat macabru – la început se vehicula ideea că arma crimei fusese un ciocan – și întorsătura neașteptată a declarației lui Blaine. Hengeller angajă un specialist pentru a investiga moartea surorii sale, ca să adune informații noi și să le verifice pe cele existente… Iar ceea ce descoperi fu îngrozitor. Nimeni nu știa exact dacă în mod cert acea rețea de țevi de la spălătorie situată chiar sub apartamentul Amandei ar fi putut produce o descompunere accelerată a cadavrului, provocând astfel o greșeală în stabilirea orei decesului; dar trebuia recunoscut faptul că dădea faptului în sine o întorsătură neașteptată.
Divulgarea acestei informații produse o ruptură între părțile implicate: specialistul lui Hengeller, apărarea și procuratura. Opinia publică se împărți și ea, deși majoritatea credea în versiunea femeii.
Casa lui Blaine era acum scoasă la vânzare, iar Laura stabilise o întrevedere cu agentul imobiliar pentru a o vizita. Având o presimțire, îl sunase chiar în acea dimineață, iar agentul îi spusese că avusese noroc pentru că se afla în zonă și că-i putea arăta casa chiar în după-amiaza aceea.
Laura acceptase, știind că acea coincidență era o păcăleală. Adevărul era că
acea casă nu era deloc ușor de vândut.
— Numele meu este Jonathan Howard – se prezentă agentul imobiliar cu un zâmbet identic cu al tăbliței din fața grădinii.
