— Nu pot să cred! Cum e posibil să nu fi spus nimic?

— Bine, dacă lucrurile au decurs cum bănuim noi, Ted nu-l bătuse pe Lynch când Nina a plecat de-acolo, doar era vorba de o discuție personală

între doi prieteni.

— Dar avea o armă!

— Și Lynch a rugat-o să nu anunțe poliția, e foarte probabil ca ea să-i fi respectat rugămintea. Iar în ziua următoare, când poliția a anunțat-o că șeful ei e în comă și că îl prinseseră pe făptaș, s-a gândit că nu avea rost să spună

că ea se aflase acolo. Ea ce-a declarat?

— Că se învoise ca să-și rezolve niște chestiuni personale. Mă îndoiesc ca Braughter să fi verificat acest detaliu. Laura căută prin restul paginilor. Uite, aici spune că avea programare la oftalmolog. Am adresa și numărul ei de telefon. Mâine voi merge să-i fac o vizită, înainte de a ajunge la spital.

— Vrei să te însoțesc?

— Nu e nevoie. Laura se așeză, mai aproape de Marcus. Îți dai seama ce poate să însemne asta? Dacă Nina ar fi auzit o parte din discuție… din discuția reală, atunci ne-am putea da seama de ce Ted l-a bătut pe Lynch în halul ăla. Ești un geniu, Marcus!

VP - 163

Laura îi cuprinse lui Marcus obrajii cu mâinile, incapabilă să-și ascundă

bucuria. Marcus era aproape sigur că urma să-l sărute. Nu-l interesa că ar fi făcut-o datorită emoției provocate de acea descoperire, și nu din pasiune.

Totuși, după un scurt moment în care se priviră în ochi, ea îi dădu drumul și se retrase. Marcus văzu ceva în ochii ei; Laura avea și ea propria nesiguranță. El trebuia să ia inițiativa.

Dar nu o luă.

Întâlnirea decurse mai departe aproximativ la fel ca și până atunci.

Vorbiră despre caz și despre cum va decurge vizita la Nina a doua zi. Marcus se lupta în interiorul său cu vocea care îi spunea că timpul se scurge, că era necesar să-i spună ceva, că ocazia aceea era pe punctul de a se sfârși și că, pe măsură ce trecea timpul, îi va fi mai greu să-și exteriorizeze sentimentele față de ea. Până și Laura se simțise dezorientată, trecură peste câteva momente incomode de tăcere, priviri discrete și nimic nu părea să-i dea lui Marcus încrederea necesară pentru a mărturisi ce simte. Ceea ce era confuz era faptul că nu se mai comportase așa din tinerețe; știa cum să vorbească

cu o femeie, o mai făcuse de câteva ori. Cu Carmen fusese foarte simplu: o văzuse la masă într-o cofetărie și se apropiase, o întrebase dacă îi permite să

se așeze alături și, în câteva minute, vorbeau ca și cum s-ar fi cunoscut de o viață. Cu Laura era diferit. Epuizase scuzele, iar acum îi mai rămâneau îngrijorarea și descumpănirea.

Într-un târziu, ea îi spuse că este obosită, că a doua zi urma să o viziteze pe Nina încă de la prima oră, ca s-o găsească acasă. Marcus îi spuse că și el era obosit și îi ceru să-l sune pentru a-l pune la curent cu ceea ce avea să afle de la secretara lui Lynch. Se deplasară în liniște spre ieșire. Trecură prin fața oglinzii din hol și Marcus putu să surprindă imaginea lor, îmbrăcați elegant, ca pentru o ocazie deosebită, și se simți penibil. Fusese responsabilitatea sa să facă din acea seară una de neuitat și n-o făcuse. Pleca, lăsând să-i scape printre degete o mare ocazie. Se opri în fața cuierului, își luă pălăria nouă pe care o cumpărase pentru a o impresiona pe Laura, și-o puse pe cap cu mișcări lente ca și cum s-ar fi gândit la nemurirea sufletului (și, la urma urmei, asta făcea). Era ultima lui șansă.

— M-am simțit foarte bine, spuse.

Nu se mișca. Laura așteptă cât de mult putu. În final se apropie, își puse mâna pe umărul lui și-l sărută pe obraz.

— Și eu m-am simțit bine. Te sun mâine.

Marcus traversă grădina, la adăpostul penumbrei se întoarse de câteva ori să-i facă Laurei cu mâna, înghițind în sec și reproșându-și fiecare pas pe care îl făcea spre mașină. Ea abia dacă era o umbră pe al cărei chip se citea dezamăgirea.

VP - 164

25.

Laura bănuia că Nina nu lucra sâmbăta, dar chiar și așa, nu vru să meargă

la risc. La ora șapte și jumătate era prezentă în fața ușii apartamentului modest pe care îl deținea Nina pe strada Merrimack. Abia dacă putuse să

doarmă, pe de o parte pentru că întâlnirea cu Marcus nu decursese cum se așteptase ea, iar pe de altă parte, pentru că era sigură că secretara lui Lynch avea să-i dezvăluie ceva important. Ceva decisiv.

Un chip bosumflat se iți la fereastră, apoi dispăru. Un minut mai târziu, Nina, cu părul vâlvoi și prost-dispusă, deschise ușa doar cât să-i poată

azvârli câteva vorbe.

— Cine ești dumneata?

— Nina Jones?

— Cine ești dumneata? repetă fata.

— Sunt doctorița Laura Hill. Ted McKay este pacientul meu.

Așteptă puțin ca s-o vadă cum reacționează. Ochii Ninei, ca două fante ce încercau să îmblânzească soarele dimineții, se deschiseră ușor.

— Nu cunosc niciun…

— E bărbatul care l-a adus în starea de comă pe fostul tău șef, o întrerupse Laura. Flutură dosarul pe care îl ținea în mâna stângă. Declarația pe care i-ai dat-o detectivului Braughter arată că îl cunoști pe McKay. Iar el mi-a confirmat. Pot să intru?

Ușa se deschise.

— Nu e nici opt! spuse Nina pe post de bun-venit!

Nina purta un halat și o pereche de pantaloni scurți. Se întoarse și se îndreptă către o masă pe care se aflau sticle goale și mai multe vase de plastic. Laura o urmă.

— Cum spuneați că vă numiți?

— Laura.

Fata aprobă.

— Știți ceva de domnul Lynch?

— E în comă. Pronosticul dat de medici nu e încurajator.

— Îmi pare rău, chiar îmi pare rău. Nina se așeză pe scaun ca o fetiță

ținându-și palmele pe genunchi. Am lucrat foarte puțin cu el, abia dacă îl cunoșteam. Era foarte rezervat, și destul de ciudat, dar în general era un om bun. Tipul care l-a bătut nu e la închisoare?

— Ted McKay e internat la spitalul Lavender, într-un pavilion de maximă

siguranță.

Nina încuviință. Părea realmente surprinsă.