Enervarea i se șterse de pe chip de îndată ce observă că apelul venea de la Laura.
VP - 127
— Ce surpriză!
— Bună, Marcus!
O scurtă tăcere născu îngrijorare în sufletul lui Marcus.
— E vreo problemă la Lavender?
— Nu. Voiam… Ai ceva de făcut acum?
— Nimic deosebit.
— Vrei să luăm prânzul împreună?
A fost nevoie de un moment pentru ca Marcus să-și poată stăpâni bucuria.
— Desigur!
— Aș vrea să vorbesc cu tine despre câteva chestiuni legate de cazul lui Ted McKay, iar apoi aș avea nevoie să mă însoțești la o mică plimbare.
— Sigur! Contează pe mine. M-ai făcut curios.
— Cu atât mai bine, asta înseamnă că o să vii la întâlnire.
Întâlnire.
— Trec să te iau într-o oră? o întrebă.
— E perfect.
După ce închise, Marcus rămase zece minute cu privirea ațintită asupra ecranului alb.
14.
Marcus conducea, năpădit de o mulțime de gânduri. Oare interpretase greșit apelul telefonic al Laurei? Nu-și dorea să dea greș încă o dată. Desigur că Laura știa ce simțea pentru ea, și dacă sentimentul nu era reciproc, sau nu fusese reciproc, cert era că lucrurile se schimbaseră foarte mult în ultima vreme. Acum, amândoi erau singuri.
Te-a invitat să luați prânzul împreună! A folosit cuvântul întâlnire.
— Dar a spus-o pe un ton ironic, își răspunse, uitându-se în oglinda retrovizoare. Știi, nu?
Ceea ce știu e că te place… Și dacă te sună, o face pentru că în ultimul timp nu ai fost destul de apropiat cu ea. Nu ți-a spus oare că mariajul ei s-a încheiat pentru totdeauna?!
Era adevărat.
Ajunse la ea acasă înainte de prânz. Laura nu-l invită înăuntru, îi spuse că
trebuie să se grăbească deoarece la ora două aveau să se întâlnească cu cineva, și prin urmare era mai bine să ia prânzul cât mai repede. Îl sărută pe obraz și se îndreptă spre mașină, lăsându-l în pragul ușii pe Marcus, care se bucura că nu cumpărase un buchet de flori și că nu făcuse vreo trăsnaie de VP - 128
felul ăsta. Chiar și felul în care era îmbrăcat, pantaloni albi de cașmir, cămașă de in era prea elegant în comparație cu blugii și cămașa în carouri pe care le purta Laura. Ea avea părul prins într-un coc și era mai puțin machiată
decât de obicei.
Voiai un semn? Uite-l. Aici nu-i nicio urmă de romantism, prietene, vrea doar să-ți vorbească de McKay sau să o însoțești cine știe unde.
Luară prânzul la Romanelli’s, un loc care dispunea de o terasă cu vedere la râul Charles, pe drumul spre Newtonville. Laura nu-i spusese ce era cu Newtonville, iar el n-o întrebă. Comandară salată cu ton. De fapt, Laura ceruse prima, iar Marcus o urmă, regretând popcornul lăsat acasă și amintindu-și că era necesar să dea jos cele zece kilograme acumulate în ultimii doi ani.
Dacă ai scăpa de cele zece kilograme în plus, ea ți-ar cădea la picioare.
Uneori se simțea penibil gândindu-se că ar fi avut vreo șansă cu Laura. Și nu era vorba doar de cele zece kilograme sau de cei doisprezece ani diferență dintre ei; Laura avea ceva special, prezența ei nu trecea niciodată
neobservată; Marcus o vedea zilnic la spital, unde doctorița Hill făcea furori.
De ce s-ar fi îndrăgostit de el?
— Așa deci, McKay a evoluat? spuse Marcus.
Încercase să pornească o discuție cu subiecte variate în drum spre Romanelli’s, dar nu-i ieșise figura. Laura dorea să-i vorbească despre cazul care o obseda.
— Da, am atâtea lucruri să-ți povestesc! Sunt aproape sigură că a lăsat deoparte acele cicluri. Sunt sigură că e o chestiune de timp până va începe să-și amintească.
— I-ai arătat înregistrarea de la biroul lui…?
Lui Marcus îi scăpa numele.
— Biroul lui Lynch? încă nu. Nu e momentul. I-am arătat înregistrările din camera lui din Lavender, și unele din timpul ședințelor noastre. A fost greu, și chiar am crezut la un moment dat că o vom lua de la capăt. Dar nu s-a întâmplat asta; se pare că a asimilat totul destul de bine.
