— L-am văzut pe asistentul Roger în casa lui Blaine și a lui Wendell de câteva ori.
— Mi-ai mai spus-o, și m-a îngrijorat la început, nu știam dacă e de bine sau de rău. Nimic din rutina ta din pavilionul B nu avea legătură cu paranoia ta, cu excepția lui Roger; presupun că se datorează legăturii strânse pe care o aveați. Rolul său era similar cu cel al lui McManus aici. Timp de câteva zile i-am cerut unui alt asistent să aibă grijă de tine, și n-am văzut nicio schimbare. Am presupus că Roger era un alt element pe care mintea ta îl folosea pentru a construi alte amintiri.
— Sunt amintiri atât de reale, Laura, spuse Ted cu neîncredere; totul este atât de greu!
— Majoritatea acestor amintiri au o componentă reală, Ted. Doar că tu le-ai modificat după bunul plac.
— Când m-am întâlnit cu Wendell a doua oară, mi-a spus că vreți să mă
închideți aici.
— Cu asta am avut noroc.
— Nu înțeleg.
— Lasă-mă să-ți explic. Laura închise laptopul și îl puse deoparte. Nu mereu reușeai să ajungi la ciclul doi. Aproape de fiecare dată rămâneai în primul și o luai de la capăt. Era frustrant. N-aveam nici cea mai mică idee care era motivul pentru care treceai la ciclul doi. Până când, într-o zi, am descoperit. Cheia era în trecutul tău. Mi-am dat seama că ajungeai la ciclul doi atunci când, în timpul ședințelor noastre, vorbeam despre trecutul tău, despre copilărie, în special despre orele de șah cu Miller. Era ca și cum o parte din acea perioadă te impulsiona să mergi mai departe, să ieși din acel VP - 125
ciclu cu asasinate și să intri în al doilea, în care nu mai erai un asasin și căsnicia ta nu mai funcționa, dar o acceptai. Pricepi?
Ted se gândea la Miller. Îi făcea plăcere amintirea profesorului de șah.
— Te încurajam să vorbești despre Miller, continuă Laura, și într-o zi mi-ai povestit de potcoava pe care el o avea în garajul său, unde te antrena, și pe care o foloseai pe post de amuletă la competiții. Mi-ai povestit și despre campionatul mondial dintre Alehin și Capablanca, de la Buenos Aires. Ai făcut-o cu o așa pasiune… și atunci m-am gândit că dacă reușeam să te fac să
te agăți de trecut, ai fi putut să ieși din acele cicluri o dată pentru totdeauna.
Ted luă potcoava și o puse pe masă, ca astfel s-o poată vedea și Laura.
— Importanța șahului, explică Laura, a fost prezentă de la bun început, dar n-am fost în stare să o văd. În visele despre care îmi povesteai, mereu apărea șahul.
— Am găsit potcoava în casa lui Wendell.
— Nu. Roger ți-a dat-o. Iar tu ai introdus-o în fantezia ta, pentru că era prea importantă pentru tine ca să o lași deoparte. Și a funcționat. Mai rămânea de văzut ce avea să urmeze dacă ieșeai din al doilea ciclu. Într-o zi, când Roger a venit să te ia la cină, i-ai spus că știai tot, că vrem să te păcălim și că urma să te internăm la Lavender Memorial.
Ted nu-și putu ascunde un zâmbet.
— E și o parte amuzantă, spuse.
Laura zâmbi și ea.
— Roger mi-a povestit de îndată, așa că am căutat modalitatea de a face legătura dintre fantezie și realitate. A fost necesar să apelez la cineva, directorul acelui pavilion îmi este prieten și am putut astfel să trec peste birocrația procesului intern fără să dau prea multe explicații. Te-am adus aici și cele două lumi s-au întrepătruns.
Cele două lumi.
Ceea ce auzea semăna foarte mult cu teoriile tâmpite spuse de Mike Dawson.
— Potcoava a fost foarte importantă, Ted, și îți sugerez să o ai tot timpul cu tine.
— Ce urmează acum?
— Ai reușit să ieși dintr-o spirală a negațiilor, dar mai ai un drum lung de străbătut. Trebuie să punem cap la cap evenimentele din zilele anterioare internării tale, pentru a afla ce s-a întâmplat și de ce ai ales să uiți.
Ted păstră un moment tăcerea, iar apoi spuse:
— Mi-ar plăcea să văd locul unde am stat în tot acest timp, și de asemenea cabinetul tău.
Doctorița se miră.
VP - 126
— Te referi la înregistrări?
— Nu, în realitate.
— Nu știu dacă e o idee bună.
— Trebuie să văd cu ochii mei!
13.
Marcus pusese capăt relației cu Carmen. În sfârșit! Se rușina la gândul că
luase decizia aceea doar după ce Laura îi mărturisise la cafeneaua spitalului că între ea și fostul soț nu mai exista nicio șansă de reconciliere. Carmen nu era femeia potrivită pentru el; momentele intense de pasiune nu erau suficiente pentru a compensa frivolitatea ei enervantă, clipele de tăcere apăsătoare ori reproșurile. Lipsa lui de interes pentru tot ce avea legătură cu fosta lui iubită devenise imposibil de ascuns, iar ei nu părea să-i pese prea mult, ceea ce la un moment dat ar fi putut înrăutăți situația. I-o spusese la telefon, iar ea îi răspunsese că înțelegea, să nu-și facă griji, că dacă dorea putea s-o sune ca și se zbenguiască împreună, că nu-i purta pică și că nu trebuia să ia lucrurile prea în serios, căci viața trebuia trăită. În concluzie, o lăsa rece. Adio, Carmen! Faptul că Marcus tocmai împlinise cincizeci de ani și nu suporta să fie singur nu însemna că era dispus să-și petreacă restul vieții cu orice Carmen de pe lume. Asta poate la șaptezeci de ani.
Își dorea să revină la vechile obiceiuri, în special la cel de a se uita la filme în zilele de duminică. Montase un mic cinematograf în camera de oaspeți, de care abia se bucurase cât timp fusese cu Carmen. Mai târziu, ea avea să-i mărturisească faptul că o incomodau locurile închise, iar el acceptase. Încă o bilă neagră de adăugat pe lista incompatibilităților dintre ei.
Marcus înregistrase două episoade din Breaking Bad, serialul lui preferat.
Își făcu popcorn în cuptorul cu microunde, își scoase o bere de la frigider și se îndreptă spre camera de oaspeți tot numai un zâmbet. Erau șase scaune împărțite pe câte două rânduri de trei șiruri. Se așeză pe scaunul din mijloc al ultimului rând și își întinse picioarele; puse popcornul și berea pe scaunul alăturat și luă telecomenzile care se aflau pe policioara din spatele său. Avea o telecomandă pentru intensitatea luminii, alta pentru a mări ecranul, și desigur, una pentru sunet și proiector. Micșoră intensitatea luminii și porni ecranul. Un bâzâit reconfortant însoți dispariția treptată a dreptunghiului alb de pe ecran, când telefonul sună.
