Laura încuviință.

— Nu-mi vine să cred că, din cauza mea, cineva a intrat în comă, spuse Ted luându-se cu mâinile de cap și nevenindu-i să creadă.

— Nu te mai gândi la asta, Ted. Sunt convinsă că o parte din psihoza ta a debutat înaintea incidentului cu Lynch. Cu destul timp înainte. M-am gândit mult dacă era oportun să-ți dezvălui faptul că Wendell nu există, că în realitate e o parte din tine care se ascunde sub această mască…

— Te temi c-aș putea intra încă o dată în unul din acele cicluri?

— Nu cred. Am ajuns prea departe.

— Prea departe?

— Exact. Gândește-te la primul ciclu. În el, urma ca tu să te sinucizi pentru că aveai o tumoare pe creier. La rândul tău, trebuia să-l omori pe Wendell, partea din tine care conștientiza adevărul în ceea ce privește relația lui Holly și de asemenea faptul că erai vinovat că-l bătuseși pe Lynch.

Într-o oarecare măsură, constituie ciclul perfect. Teoria mea este că aveai de gând să te sinucizi după întâlnirea cu Lynch, dar judecata ta s-a încețoșat și în final nu ai făcut-o. În acel moment, mintea ta a inventat acel ciclu, repetându-l la nesfârșit, în care îl omorai pe Wendell și tot ceea ce reprezenta el.

— Văd unde bați… spuse Ted. În acel ciclu nici măcar nu aveam probleme cu Holly.

— Era sinuciderea perfectă.

— Și Blaine, ce legătură are el cu toată povestea asta?

VP - 153

Era singura întrebare de care Laura se temea, la care nu avea un răspuns după ce descoperise abțibildul cu Buzz Lightyear. Nu dorea să vorbească

despre acel lucru acum, așa că se limită să dea răspunsul pe care-l dăduse cu câteva zile în urmă.

— Trebuia să găsești o formă de a justifica asasinarea lui Wendell, și astfel mintea ta a găsit un plan ingenios în care sinucigașii se omorau între ei. Gândește-te că e firesc să încerci să dejoci un plan sinucigaș. Și cum s-o faci? Apelezi la sensibilitate și la modul în care familia ar fi afectată de sinucidere, și toate astea creează un motiv important. Sunt sigură că

lucrurile astea îți treceau prin minte în timp ce luai în calcul această idee.

Vezi, Ted, de ce spun că primul ciclu era sinuciderea perfectă? În el, rezolvai inclusiv problema impactului sinuciderii asupra familiei tale. Totul mergea ca pe roate. Și cazul lui Blaine a fost foarte important în zilele de dinaintea internării tale la Lavender; am o mulțime de articole strânse din ziare. E

foarte probabil ca tu să le fi folosit pentru a construi ciclul. Fii atent și la alt detaliu: Lynch era un străin pentru tine, nu însă și pentru Wendell.

— De ce ședințele noastre făceau parte din ciclurile astea? De ce nu erau ca celelalte din viața mea în Lavender, despre care nu îmi amintesc nimic?

— Bine, doar la început a fost așa. Când am început să explorăm trecutul tău, ședințele noastre au început să deschidă poarta către aceste cicluri. Ai potcoava cu tine?

Ted dădu din cap că da. Putea simți greutatea ei în buzunarul de la pantalon.

— Atunci au apărut primele greșeli în primul ciclu. Amintirile cu fiicele tale alergând pe aleea casei de lângă lac, de exemplu. Pentru tine, era ceva involuntar să găsești modalitatea de a face țăndări acel final idilic, de a-l demasca pe Wendell.

Ted aproba, minunându-se. Pricepea.

— De aceea nu-l omoram în acel ciclu, spuse în timp ce-și amintea ce se întâmplase.

— Așa este. În timpul celui de-al doilea ciclu știai deja că Wendell și Lynch se cunoșteau în realitate, că fuseseră colegi de facultate. Era povestea ta, Ted. Nu făceai nimic altceva decât să descoperi legătura dintre tine și Lynch. Totuși, Wendell nu-și dorea să fie demascat, pentru că asta ar fi însemnat să te pună pe tine în evidență, și de aceea încerca să-l înfrunte pe Lynch, printre altele, arătându-ți pozele de la restaurant. Gândește-te că, în timpul celui de-al doilea ciclu, tu erai deja conștient de problemele cu Holly.

Cu fiecare ciclu, te apropiai și mai mult de adevăr…

— De-asta încerca Wendell să mă întoarcă împotriva ta și a lui Roger…

Dumnezeule, încă mai gândesc ca și cum acest tip chiar ar fi existat.

VP - 154

Uite ce e, Ted, există o oarecare informație aici, în mintea ta – Wendell se înclină și arătă spre fruntea lui Ted cu arătătorul –, care te compromite. Și pe mine de asemenea, nu neg asta.

— Acum înțeleg de ce Holly nu vrea să mă vadă, spuse Ted.

— De fapt… Holly chiar își dorește să te vadă.

— Da?

— Ea știe că tu, în circumstanțe normale, nu i-ai fi făcut niciun rău lui Lynch. Are încredere că tratamentul te va face să redevii tu însuți.

— Deci ai putut să vorbești cu ea?

Laura aprobă.

— Azi, la prima oră, așa cum ți-am promis. Acum, că am făcut acest progres, cred realmente că ar fi o idee bună să le vezi pe fete. Holly mi-a spus că e pregătită să le aducă de îndată ce o anunț că poate veni.

Un amestec de fericire și teamă puse stăpânire pe Ted, dar amintirea clipelor fericite trăite alături de fiicele sale a fost cea care a înclinat balanța; un melanj de imagini cu Nadine și Cindy, îmbrățișări, pupici de noapte bună, povești spuse înainte de culcare. Lacrimile nu întârziară să apară. Plângea pentru prima dată de când fusese internat la Lavender, în urmă cu șapte luni.

23.

Marcus îi dădea indicații secretarei să nu-l deranjeze pentru nimeni, căci trebuia să verifice rapoartele de cheltuieli și să le trimită directoarei, când Laura apăru în hol și astfel prioritățile lui se schimbară pe loc.

— Ce surpriză plăcută! spuse când o văzu.

Secretara, care îl cunoștea de parcă ea l-ar fi făcut, îl privi pe deasupra ochelarilor rotunzi cu o expresie pe jumătate de reproș, jumătate de milă.

— Ești ocupat? îl întrebă Laura în timp ce intra în birou.

— Ca de obicei. Te văd bine dispusă. S-a întâmplat ceva?

— E atât de evident?

— Oarecum.

— Sunt bucuroasă, mărturisi ea. Am vorbit cu Ted despre ce s-a întâmplat cu Lynch, despre Wendell, despre tot. Ieri a avut un vis revelator și a fost pe punctul de a-și da seama singur. Simțisem că e momentul oportun și nu m-am înșelat.

— Mă bucur mult.

Marcus dădu la o parte documentele care îi acopereau biroul.

VP - 155