— Începusem să văd langusta aproape tot timpul, spuse Mike. Era mai mare decât una obișnuită și mai îndrăzneață, pentru că se apropia de mine într-un mod sfidător. Aveam ciudata senzație că va sări dintr-odată și-mi va intra în gură, îmi provoca repulsie doar să mă gândesc la ea. La început n-am realizat, dar mai târziu mi-am dat seama că apărea de fiecare dată când eram pe punctul de a mă abate de la drumul meu. Era un fel de… gardian.
Șobolanul era și el în felul lui un gardian, dar mai periculos.
VP - 117
Ted simți un fior. Și lui îi era teamă de oposum.
— Privește terenul de baschet, continuă Mike, sunt două părți diferențiate, despărțite de linia centrală. Același lucru se întâmplă în universul real și în cel al nebuniei, Ted. Ori ești nebun, ori nu ești, nu există
cale de mijloc. Faci parte dintr-o echipă, iar dacă ești închis aici și ai noroc, dacă tratamentul dă roade, dacă doctorii stabilesc diagnosticul și tratamentul potrivit, poate ai noroc și treci dintr-o echipă în alta măcar pentru o perioadă. Ceea ce nu poți face însă este să joci la două capete.
Înțelegi?
— Nu cred că în asta constă nebunia.
— Crede-mă, căci ăsta-i adevărul! E ca o altă dimensiune, dacă vrei să vezi lucrurile așa. O lume cu propriile reguli. Ca în vise. Tu nu visezi?
— Tu crezi că animalele fac parte din acea lume.
— Nu neapărat. Vezi cercul din centrul terenului de baschet? E o zonă
intermediară, de aceea îmi place analogia; nu e ceva ce mi-a trecut prin minte în momentul ăsta. De multe ori vin să mă așez aici și mă gândesc la asta. Cercul ăsta reprezintă ușa dintre cele două lumi, unde se presupune că
nu trebuie să te afli deoarece, după cum ți-am spus, nu ai cum să joci în ambele echipe în același timp. Totuși, unele persoane, cum ești tu, eu sau Espósito rămânem aici mai mult decât trebuie, stând în fața ușii, iar asta nu e bine. Mike făcu o pauză și, pe un ton pesimist, adăugă: cercul e periculos, pentru că acolo conviețuiesc cele două lumi.
Espósito renunțase la a se mai învârti în jurul stâlpului, iar acum mergea aiurea bucurându-se de efectele amețelii. Cu brațele deschise și fața îndreptată spre cer, plutea ca un avion.
— Animalele sunt acolo pentru a ne îndepărta de cerc, Ted, spuse Mike, și iar vorbea pe tonul unui om întreg la minte.
— Dar de ce numai unii dintre noi?
— Nu știu.
— Mike, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar spui că acel cerc e periculos și, presupunând că e adevărat, ce poate fi mai rău decât să
înnebunești de-a binelea?
— Permite-mi să te întreb ceva, Ted: când ai văzut oposumul?
— L-am văzut de câteva ori.
— Spune-mi când!
— L-am visat. Eram în sufrageria casei mele și ceva îmi atrăgea atenția din grădină, era noapte. M-am uitat pe fereastră și soția mea era acolo, în costum de baie, stătea nemișcată într-o poziție imposibilă. În plus, nu avea un picior. Oposumul stătea pe o masă în verandă mușcând din piciorul soției mele.
VP - 118
Ted se înfioră aducându-și aminte.
— Un vis foarte ciudat, spuse Mike. Ți-ai revăzut soția după acel episod?
— De ce mă întrebi?
— Poate că nu e cel mai bun exemplu.
Ted se impacientă și îl strânse pe Mike de braț.
— De ce mă întrebi dacă am revăzut-o? Știi ceva?
Mike nu-și pierdu cumpătul: Așteptă ca brațul să scape de încleștarea lui Ted, apoi vorbi apăsat.
— Uite, nu e vorba că sunt eu un expert în privința asta. Ceea ce știu reprezintă fructul propriei mele experiențe și a ceea ce am aflat aici.
Înaintea lui Espósito, a fost altul. Se numea Ricci. A plecat acum cinci ani.
Mike făcu un gest cu capul arătând spre cer. El mi-a vorbit prima dată
despre animale și despre cerc, doar că nu s-a referit la el în felul ăsta. Eu nu l-am crezut deloc, așa cum nici tu nu mă crezi pe mine acum, dar apoi m-am gândit la langustă, de care aproape că uitasem, și multe lucruri au început să
capete sens. Știi? Când a avut loc acel episod cu prietenul meu… Chipul lui Mike se întunecă într-o secundă. Când… am făcut ceea ce am făcut, totul era confuz în mintea mea, nici câteva luni mai târziu n-am putut să disting între ce fusese real și ce nu. Dovezile erau evidente, numai că eu refuzam să le văd. Una dintre ele arăta că eu o asasinasem pe servitoarea prietenului meu, o femeie încântătoare pe nume Rosalia pe care o cunoșteam de multă vreme și care avea un băiețel. Mi se rupe sufletul de fiecare dată când mă gândesc la ea. Poliția a găsit cadavrul în camera sa, și știa că făcea parte din incursiunea mea ucigașă. Eu m-am convins că așa era. Avea sens. Totuși, deodată mi-am amintit ceva care s-a petrecut zilele acelea; o amintire care a stat ascunsă și a ieșit la iveală dintr-odată. Mă aflam pe terasa casei mele, singur, beam o bere, când nemernica de langustă a apărut din neant și s-a așezat pe genunchiul meu. Am tras o sperietură de moarte. Am dat-o jos de pe mine lovind-o cu mâna și a aterizat aproape de ușă. Apoi a intrat în casă, avansând lent, iar eu știam că trebuie să o urmăresc. Îți vine să crezi? Eram acolo, urmărind o langustă în propria casă, pentru că știam că avea să-mi dezvăluie ceva. Mike râse și scutură din cap. Așa am ajuns într-o cameră pe care nu o foloseam și acolo s-a oprit. Când mi-am amintit asta, am crezut că
făcea parte dintr-un vis, așa cum ți s-a întâmplat și ție. Ușa acelei camere nu era obișnuită, avea un vizor și am intrat. Și atunci am văzut îngrozit cum un copil pe care eu îl cunoșteam o înjunghia pe Rosalia într-un mod sălbatic.
Nu-mi puteam lua ochii de la scena aceea, exact ca într-un vis când timpul se tot prelungește.
Mike se opri. Era imposibil ca ceea ce povestea să facă parte dintr-un scenariu.
VP - 119
