— Da?

— Chiar mă bucur c-ai venit.

Laura își puse mâna peste a lui. Marcus o privi, fără să știe ce să facă.

Pentru o clipă ar fi fost posibil să se aplece puțin și să o sărute, dar rămase pe loc când telefonul sună într-un moment nepotrivit și îi întrerupse.

Laura se ridică să răspundă, iar când reveni arăta cu totul altfel. De câte ori vorbea cu fostul ei soț se întrista, iar Marcus știa asta. Nici măcar nu fusese nevoie ca Laura să-i spună că vorbise cu el.

— Walter va sosi în curând… spuse cu ușoară enervare în timp ce dădea din cap.

Marcus se ridică. Înțelese că acel comentariu era o invitație ca să se retragă. Laura vorbise mai mult pentru ea decât pentru el.

— Se presupune că el e tatăl și nu reușesc să-l fac să petreacă o zi întreagă cu fiul său. Aproape că trebuie să-l implor. Azi urma să-l ducă să se joace, iar apoi să petreacă restul zilei în parc cu verișorii lui. Acum mă sună

să îmi spună că a intervenit ceva la serviciu. Duminica!

— Liniștește-te, Laura!

— Nu-l înțeleg. Chiar nu-l înțeleg. E vorba de o zi. Ce poate fi mai important decât să-ți vezi fiul?

Marcus era cât pe ce să-i propună să rămână și să organizeze un plan cu micuțul Walter, dar asta ar fi însemnat să forțeze lucrurile. Încercă să o liniștească pe Laura cu niște comentarii banale, ca s-o facă să uite, ba chiar să revină asupra cazului, deși nimic nu părea să funcționeze.

— Uneori cred că o face intenționat. Știe că mă scoate din sărite când arată dezinteres față de Walter. O știe foarte bine. Parcă se bucură când mă

sună să-mi spună că s-a ivit ceva neprevăzut… Nemernicul!

VP - 140

18.

Walter era un copil sensibil și inteligent, retras în unele privințe. În weekenduri, Laura îi pregătea o baie bună, umplea cada cu apă și spumă, îi aducea una din jucăriile lui preferate și se așeza alături ca să stea cu el la taclale. Rățuștele vechi din plastic făcuseră de multă vreme loc navelor de război, navelor spațiale și roboților, iar de câteva luni Walter îi spusese cu toată seriozitatea că nu mai putea sta gol în prezența ei, și că trebuia să-și pună un slip. Laura îi răspunse, la fel de serios, că era de acord.

În timp ce îi masa părul cu șampon, îndepărtând cu grijă spuma ca să nu-i intre în ochi, Walter îi povestea plin de însuflețire tot ce făcuse în timpul zilei împreună cu tatăl său. În povestirile lui, Scott părea un Dumnezeu Atotputernic. Era păcat că, spunea el, tatei îi apăreau lucruri neprevăzute de făcut și trebuia să se întoarcă la lucru. Auzindu-l, Laura strângea din buze.

Tonul de admirație pe care Walter îl folosea atunci când vorbea despre tatăl său era emoționant și trist în același timp; nu conta cât de mult îl dezamăgea când trebuia să-și amâne planurile, că nu era prezent la activitățile de la școală sau că nu-și ținea promisiunile. Walter îl înțelegea mereu. De nenumărate ori, Laura îi ceruse socoteală lui Scott pentru toate astea, iar faptul că Walter era atât de înțelegător constituia asul din mânecă pe care nemernicul de Scott îl folosea de fiecare dată când apăreau probleme între ei. „Hei, am vorbit cu Walt și a înțeles totul”. Laura îi spunea că, deși un copil de nouă ani își idolatrizează tatăl și îi acceptă scuzele idioate, asta nu îi dădea dreptul de a continua să se comporte ca un dobitoc iresponsabil. Dar discuția aceea o avuseseră de nenumărate ori fără niciun rezultat. Scott își deschidea brațele privind spre cer și spunea ceva de genul: „Nu-mi veni mie cu tâmpeniile astea psihologice… Copilul e inteligent și înțelege lucrurile”.

De fiecare dată, Laura punea capăt acelor discuții cu un singur gând. Tu te-ai căsătorit cu el… Data viitoare să nu mai alegi un rebel pe motocicletă.

Nu va mai exista o dată viitoare.

— Mămico, se răcește apa.

— Atunci, a venit momentul să ieși.

Walter îndepărtă dopul și împreună văzură cum spuma se scurgea. Laura deschise dușul pentru ca băiatul să se poată clăti. Când termină, îl înfășură

într-un prosop, îi uscă părul și-l acoperi.

— Sunt foarte mândră de tine, îi spuse.

— De ce?

Pentru că nu te plângi de tatăl pe care-l ai.

— Pentru tot.

VP - 141

O oră mai târziu, Walter dormea. Laura decise că avea să urmeze sfatul lui Marcus, și să nu se mai gândească la Ted. O parte din ea îi spunea să se uite la înregistrările în care pacientul ei relata vizita nocturnă acasă la Blaine, dar se forță să n-o facă. Își puse un pahar de vin și luă din modesta ei bibliotecă

de literatură o carte a lui Robin Cook. Probabil primită cu ocazia vreunei aniversări. Când o deschise, văzu pe prima pagină caligrafia impecabilă a lui Marcus: Protagonista acestei cărți îmi amintește de tine. Vei vedea… Preț de câteva minute, stărui asupra frazei. Era sigură că n-o mai citise înainte, ceea ce însemna că nu răsfoise cartea nici măcar o dată. Și-l închipui pe Marcus în momentul în care îi dăduse cartea sau poate în zilele de după, așteptând o reacție din partea sa cu privire la carte, la protagonistă și la asemănarea cu ea. De la aniversarea ei se scurseseră deja șapte luni. Dădu din cap. Era conștientă că se purta cu Marcus ca o… Mai bine nu se gândea.

Începu să citească. Citi primul paragraf și se opri.

O ațâțătoare.

— Eu nu sunt o ațâțătoare, îi spuse paharului cu vin.

Doar puțin.

— Ba nu!

Reușise să se lase prinsă de lectură, când mobilul începu să sune. În mod instinctiv se uită la ceas, știa că trecuse de ora zece. Alergă spre locul în care se afla masa din bucătărie și răspunse de îndată. Era un apel de la spital. Un asistent medical de gardă în noaptea aceea în pavilionul C îi spuse pe un ton obosit că unul dintre pacienții ei dorea să-i vorbească și că în fișă scria că…

— Da, da, dă-mi-l la telefon, te rog.

— Laura, murmură Ted. Sunt moarte, nu-i așa? Holly, Cindy, Nadine…

sunt moarte.

— Ted, ce s-a întâmplat?

— Am înțeles. Eram la mine în cameră și adevărul m-a izbit în față, am înțeles dintr-odată. Ele… sunt moarte.

— Soția și fiicele tale trăiesc, îl asigură Laura. Mă auzi, Ted? Te-aș minți eu cu așa ceva?

— Nu știu.

— Niciodată nu te-aș minți cu așa ceva.

— Atunci…

— Ele sunt bine.

Tăcere preț de câteva secunde.

— Ted?