— Trebuie să le văd.

— Putem să vorbim despre asta mâine?

— Nu. Trebuie să le văd.

VP - 142

— Ted, îți promit că mâine la prima oră voi vorbi cu Holly. O să-i spun că

te simți mai bine, că vrei să le vezi, și vedem ce-mi spune.

Din nou, tăcere.

— De ce să nu-și dorească să mă vadă?

Laura regreta că băuse acel pahar de vin. Era amețită de alcool și somn, și nu stăpânea situația așa cum ar fi vrut.

— Ea vrea să te simți bine atunci când o să le vezi pe fete. În tot acest timp… îți amintești înregistrările pe care ți le-am arătat, nu-i așa?

— Da.

— Faci progrese. Trebuie să fii puternic. O să-i explic lui Holly și vom vedea ce-mi spune, o să încerc s-o conving că ar fi bine pentru tine să le vezi pe fete. Sunt sigură că ele abia așteaptă să te vadă. Dar realizezi cât de important e pentru ele ca tu să fii bine?

Pentru că nu primea niciun răspuns, Laura insistă.

— Înțelegi, nu-i așa, Ted?

— Iartă-mă că te-am sunat. Eram convins că…

— N-o spune. Și nu-ți face griji. Mâine o să vorbesc cu Holly și apoi vom vedea. În regulă?

— Mulțumesc, Laura.

Își luară rămas-bun. Laura, căzută pe gânduri, mai stătu un timp în bucătărie. Știa că, mai devreme sau mai târziu, momentul acela avea să

sosească.

19.

Ușa cu geam era la locul ei; de data asta, nu fusese înlocuită de castelul roz. Dacă n-ar fi fost cantitatea imensă de apă cu care Ted aproape că se obișnuise, totul ar fi arătat ca de obicei. Nici măcar cutia în care se găseau piesele de șah nu mai era lângă grătar. Ted își aminti cum, în ultimul său vis, o văzuse pe Holly ieșind din apă împreună cu Roger, luând cutia și aruncându-i o privire plină de dușmănie înainte de a se întoarce în adâncul mării. Acum se opri în fața geamului ca de fiecare dată, și-și scutură brațul pentru a deschide fereastra. O făcu fără prea multă convingere, știind că din cine știe ce extravaganță onirică nu putea depăși limita absurdă a salonului său. Totuși ușa glisantă se deschise ușor. Senzorul de mișcare lumină

veranda și Ted se opri ca să se uite la el. Marea era liniștită, fără valuri, nu se simțea aerul saturat de sare, atât de caracteristic, ci dimpotrivă, mirosul predominant era de pădure reavănă.

VP - 143

— Încă nu ți-ai dat seama?

Vocea îl făcu să tresară. Se întoarse spre dreapta. Veranda se întindea destul de mult în direcția aceea. Roger stătea pe un șezlong în halatul său alb, zâmbind cu toată fața.

— De ce anume să-mi dau seama?

Asistentul își îndreptă privirea înspre mare, care devenise o imensitate întunecată ce se pierdea în noapte. Nu răspunse.

— De ce anume să-mi dau seama? repetă Ted.

Singurul răspuns a fost un gest discret cu mâna, ca și cum ar fi șters întinderea nesfârșită de apă.

Încă nu pricepi?

Lumina de pe verandă se stinse pe neașteptate. Ted urma să o aprindă

din nou, când o mică pată gri îi distrase atenția către mare. La început crezu că era vorba de un vapor imens, dar pe măsură ce ochii săi se obișnuiau cu întunericul, înțelese. Ceea ce vedea nu era un vapor, ci țărmul celălalt.

Nu-ți dai seama?

De aceea nu erau valuri de data asta, și nici briză. Aia nu era marea, ci un lac. Îi trecu prin cap când își dădu seama că veranda aceea extinsă era de fapt un ponton. Un ponton care i se părea desigur cunoscut. Se afla acasă la Wendell. Se apropie de marginea pontonului și privi în jos. Acolo stătea ancorată barca în care îl văzuse prima oară.

Era sigur că înainte văzuse doar valurile care se spărgeau de gazon.

— Înainte am… spuse întorcându-se spre Roger.

Dar Roger nu se mai afla acolo, ci doar scaunul său gol. Se apropie încet, făcând pentru prima dată un tur al casei lui Wendell. O privi pe fereastră pe cea căreia îi revenea sarcina să-l conducă din salonul său în casa acelui bărbat despre care știa atât de puțin. Când ajunse aproape de șezlong, văzu că era ceva pe el. Inițial crezu că era halatul asistentului care se teleportase altundeva, abandonându-și hainele. Dar nu era halatul, ci costumul de baie roșu al lui Holly. Ted îngenunche și îl luă, simțind materialul umed de parcă

fosta lui soție tocmai și l-ar fi scos și l-ar fi lăsat acolo.

Fostă soție.

Cu inima tremurândă, o căută pe lac. Și-o imagină înotând goală.

Dar Holly nu era de găsit. Doar costumul ei de baie. Se trânti pe scaun și îl mototoli făcând din el o minge. Îl ținu în fața ochilor, își vârî nasul în el căutând parfumul soției sale.

Fostă șotie.

Încă nu pricepi?

Rămase așa câtva timp, bucurându-se de șuieratul vântului printre copaci, de cântecul greierilor. Avea ceva familiar și liniștitor pădurea aceea.

VP - 144

După un timp se ridică, se îndreptă spre capătul esplanadei de lemn și coborî o mică pantă spre marginea lacului. Dădu o tură în jurul proprietății.

În față găsi Lamborghiniul negru, silențios asemenea unei dihănii gigantice adormite.

I se păru că aude mișcare la una din ferestrele casei. Abia dacă zări o palidă siluetă, pe care o prinse cu coada ochiului. Poate că Roger era încă

acolo…

Se îndreptă spre ușa de la intrare, fără să aibă deplina convingere că-și dorea să-l întâlnească pe asistent, și, apăsând pe clanță, ușa se deschise.