Laura se uită la el cu o privire pe jumătate îngrozită, pe jumătate sceptică.

Când în sfârșit spuse ceva, abia dacă putea fi auzită.

— N-are niciun sens. Faptul că Ted a stat închis aici nu se potrivește cu nimic.

O lovitură în ușă îi făcu să tresară.

— Doamnă și domnule Hill! E totul în regulă? Sunt sigur că putem negocia un preț bun, dacă vă interesează casa. Pot vorbi cu…

Laura deschise ușa. Îl privi pe agent cu o prefăcută proastă dispoziție.

— Soțul meu nu e hotărât, spuse serioasă, și se pare că părerea lui e singura care contează.

Trecu pe lângă agent și se îndreptă spre ușă.

VP - 135

Marcus rămase pe hol cu Howard. Îi era milă de el, la urma urmei Laura îl folosise pentru a vedea casă, deși nu avea nici cea mai mică intenție de a o cumpăra. Se identifică imediat cu el.

— Îmi pare rău, îi spuse.

Și era cât se poate de sincer.

— Dacă e ceva ce nu vă convinge, putem modifica… proprietarii vor fi de acord, vă asigur.

Marcus îl bătu pe umăr.

— Îmi pare rău că v-ați pierdut timpul cu noi, sincer.

16.

Era prima seară când împărțea camera cu Dawson, doar că acum colegul său nu se afla acolo, ci în aria de maximă securitate a pavilionului C. Ted se bucura de singurătate. Întins în pat, contempla formele gri ale acelui teritoriu necunoscut, în special cele două birouri de la fereastră. Pe al lui se afla o ramă cu fotografia soției și a fiicelor sale. Fusese făcută în urmă cu trei ani, de Crăciun, atunci când încă mai funcționa căsnicia lor. Deși strălucirea lunii îi permitea să distingă doar rama, Ted putea să-și amintească fiecare detaliu legat de fotografie, inclusiv momentul în care fusese făcută. Toți surâdeau, mai puțin Nadine, care privea cu teamă în altă parte. Era o fotografie făcută automat. Ted pregătise aparatul foto și alergase să-și facă

loc între ele, când Nadine le spuse că pisica vecinilor, care obișnuia să-i viziteze căutând ceva de mâncare, fugea cu bucata de pește pe care Holly o pregătise pentru cină. Nimeni nu observase, cu excepția lui Nadine al cărei chip, văzându-l pe Anand fugind repede, rămase imortalizat.

— Și ai ajuns aici, spuse el fotografiei.

Continua să privească totul fără să-i vină să creadă, incapabil de a da credit locului unde se afla. Dar spre deosebire de zilele anterioare, în care simțise că nu-și găsește niciunde locul, acum simțea că se află în locul potrivit. Filmulețele pe care i le arătase Laura în sala de evaluare îl afectaseră profund, trebuia să recunoască. Căzuse în capcana propriei minți; nu putea să se învinovățească. Dar acum trecea printr-o etapă de progres.

Nu? De aceea îi arătase Laura înregistrările…

Poate că ți le-a mai arătat de vreo treizeci de ori.

— Nu, îi spuse din nou fotografiei. Mi le-a arătat pentru prima dată.

Trebuia să se agațe de ceva.

VP - 136

Era un pas important faptul că acceptase că se afla în locul potrivit. Iar acum simțea. Simțea că era necesară internarea lui la Lavender dacă avea de gând să se vindece, dacă voia să înțeleagă de ce mintea sa concepuse acele realități alternative.

Ciclurile.

Ce se ascundea în spatele lor?

Faptul că nu-și văzuse fiicele de luni de zile constituia o altă idee cu care se obișnuise. Cum de-i trecuse prin cap să se sinucidă? Să le părăsească…

Era de neconceput. Acum vedea totul clar.

— Orice i s-ar fi întâmplat tatălui vostru, spuse înclinându-se ușor, privind fotografia, va trece peste asta și se va face bine de dragul vostru.

Surâse.

Dar într-o clipă surâsul dispăru ca prin farmec. Sări din pat, îngrozit. O

supapă se deschise… Alergă spre ușă și ieși pe hol. Luminile erau stinse și liniștea deplină. Ted simți nevoia să strige în gura mare numele lui McManus, dar își reaminti că McManus nu era de gardă în seara aceea.

Ajunse la capătul holului, unde se afla asistentul de gardă care se uita la televizor. Ted nu-l mai văzuse, sau cel puțin așa credea, și, ce-i drept, bărbatul păru destul de speriat când îl zări. Puse mâna pe radioul care se afla pe masă și apăsă butonul ca să vorbească.

— Nu, nu, îl calmă Ted arătându-și palmele, nu se întâmplă nimic. Doar că

trebuie să vorbesc cu doctorița Hill. E ceva important.

Asistentul îndepărtă aparatul și continuă să-l privească pe Ted cu neîncredere.

— Vei putea să vorbești cu ea mâine, spuse, acum du-te la culcare.

— Dar nu suportă amânare. Mi-a spus că dacă am vreodată nevoie să

vorbesc cu ea, pot s-o sun. Ea mi-a spus așa.

În ochii lui Ted se putea citi un amestec de implorare și groază, ceea ce asistentul rareori văzuse în anii de când lucra la Lavender.

17.

Sufrageria Laurei chiar era un dezastru, nu mințise în această privință.

Marcus se minună văzând tăieturile din ziare împrăștiate pe covor și ceașca de cafea pe jumătate băută. Ea zâmbea, amuzată.

— Ți-am spus… Walter e cu tatăl său. Și când Walter e cu tatăl său… și schiță un gest ca să arate toată sufrageria.

— Dar de ce pe podea?

VP - 137

Ea râse.

— Obiceiuri din copilărie. Împărțeam camera cu sora mea, aveam un singur birou, iar ea și-l însușise ca să studieze; eu învățam stând pe jos. Îmi făcea plăcere. În timpul facultății am făcut la fel.