Din nou îl făcură să tacă!
— Mai taci tu, idiotule! strigă pe coridor în întuneric.
În camera lui Mike se aprinse o luminiță chiar lângă pat. Bărbatul se sculă, nu părea să fi reușit să adoarmă încă.
VP - 110
— Ar fi mai bine să cobori tonul vocii, îi sugeră.
Ted consimți.
— Dormeai?
Vecinul său negă din cap.
— Am insomnii, așa că răspunsul e nu. Ce se întâmplă?
— Trebuie să te întreb ceva.
— Zi-mi!
— Jocul ăsta de șah în sala comună… pare destul de nou, în special tabla asta care se strânge sul.
— Au adus-o acum vreo șase luni, spuse Mike, cu vreo doi ani în urmă
aveam altul, dar nu știu ce s-a întâmplat cu el.
Șase luni!
Asta fusese chiar înainte de vizita lui la Carmichael.
Ted avu convingerea că jocul acela de șah se afla acolo pentru el. Ce putea fi mai bun decât un joc de șah ca să se simtă ca acasă? Privi potcoava, încă se afla pe jos.
— L-a adus doctorița Hill? întrebă Ted.
— N-am nici cea mai mică idee. Asta voiai să știi? Presupun că era prea important ca să aștepți până mâine.
Mike se întinse din nou în pat și stinse lumina.
Ted făcu același lucru câteva secunde mai târziu, dar acum chiar era convins. Jocul acela de șah se afla acolo pentru el.
9.
De dimineață, McManus îl conduse în ceea ce avea să fie noua lui cameră.
Se afla la etajul al doilea al pavilionului C, și ca să ajungă acolo străbătură un hol mochetat care nu avea nicio legătură cu acel coridor rece de sticlă din zona de maximă siguranță. Ted era îmbrăcat în pantalonul și jacheta gri, dar nu mai avea cătușe, lucrurile începeau să se schimbe. Dintr-o ușă laterală, Sketch, pe care Ted îl recunoscu de la partida de șah la care asistase cu o zi în urmă, se uita la el cu o expresie indescifrabilă.
— Lasă-mă să-ți dau un sfat, spuse McManus înainte de a ajunge în capătul holului. Profită de ocazia asta; nu face nicio tâmpenie. Pari un bărbat inteligent.
Părea un sfat sincer. Ted încuviință solemn. Când intrară în cameră, înțelese puțin mai bine la ce se referea asistentul. În comparație cu patul de VP - 111
sihastru în care își petrecuse ultimele două nopți, aceea chiar era o cameră
ca la Hilton. Își aminti de gluma pe care o făcuse către Laura cu privire la asta și zâmbi.
Camera era mare și avea o fereastră imensă prin care soarele pătrundea cu nerușinare. Existau două paturi, fiecare având alături un birou și o mică
bibliotecă; totul era dispus simetric, cu excepția unei uși interioare care ducea la o baie. Jumătatea ce-i revenea lui Mike Dawson, colegul său, era ticsită cu cărți, tăieturi din ziare lipite pe perete, fotografii și toate cele necesare ca să faci o cameră cât se poate de primitoare. McManus îi explică
lui Ted că Mike nu împărțise camera cu nimeni de mult timp.
Pe salteaua neînfățată se afla o cutie de carton cu numele lui Ted scris cu carioca neagră.
— Ce bine! Ți-au adus lucrurile deja.
Lucrurile mele?
McManus își luă rămas-bun, iar Ted rămase singur. Merse până la geam pe linia imaginară care despărțea lumea sa de cea a lui Dawson, viețuită și colorată, spre deosebire de cea a lui, pustie și cu o cutie de carton care nici măcar nu știa ce conține. Un dreptunghi de lumină era singurul lucru ce amesteca acele universuri atât de diferite. El strânse din pleoape ca să
reducă din efectul orbitor al soarelui și imediat apăru terenul de baschet și aleile care străbăteau grădina. Câteva clipe urmări mersul șerpuit al câtorva pacienți.
Se îndepărtă și văzu obiectele personale ale colegului său. Îi atraseră
atenția tăieturile din ziar lipite pe un panou deasupra biroului. Dădu să
meargă câțiva pași în direcția aceea, dar se opri. Alese să se îndrepte spre ușa de la baie.
— Mike?
