Laura mai gustă din salată și apoi bău câteva guri de Coca-Cola. Părea dornică să povestească.

— Ted era un geniu al șahului. A renunțat să mai joace în adolescență, dar mă tem că anumite scheme de gândire specifice unui șahist nu se pierd niciodată.

Laura făcu o pauză. Nu părea cu totul de acord în privința explicației.

— În lunile astea am văzut multe documentare, chiar am citit câteva biografii. Ieri am revăzut un documentar al lui Bobby Fischer; bănuiesc că

știi cine a fost, nu?

— Desigur. Tu erai pe atunci mică, dar în 1972 a fost o întreagă nebunie când și-a disputat campionatul mondial cu rusul…

— Spassky.

— Uitasem. A fost un adevărat eveniment în plin Război Rece, Uniunea Sovietică împotriva Americii. Eu n-am văzut partidele, dar îmi amintesc de mediatizarea de atunci. Fischer a devenit un fel de erou național. Ce s-a întâmplat cu el?

— Nu știi nimic?

— Nu. Niciodată n-am dat prea multă atenție știrilor despre șah, sincer.

— Îți fac un rezumat, e o poveste incredibilă. Încă din 1972 când Fischer participa la campionatul mondial, a început să dea semne de paranoia. Avea douăzeci și nouă de ani, iar până atunci fusese considerat un geniu excentric, dar boala a început să fie tot mai evidentă. Avea tot felul de exigențe ca să

VP - 130

joace, nu s-a prezentat la una dintre partide, se tot plângea de lucruri ciudate. Spunea că prin intermediul camerelor de luat vederi se emiteau radiații pentru a-i face rău, și chiar ajunsese să ceară să fie retrase, spunea că rușii foloseau o anumită tehnologie pentru a-i distrage atenția de la joc.

Întâlnirile dintre cei doi șahiști au durat câteva săptămâni; jucau foarte multe partide. Fischer a câștigat, desigur, și a devenit campion mondial. Iar apoi… a dispărut.

— A dispărut?

— N-a mai jucat douăzeci de ani! A dispărut din peisaj! S-a retras cine știe unde, nu mai apărea în public, chiar se vehicula anunțul că ar fi murit. Ține seama că se afla la apogeul carierei. Aici era, cum ai spus tu, erou național.

Șahul era viața lui, devenise obsedat de el, practic nu făcuse altceva. Și odată

ce-a devenit campion mondial… a abandonat, așa, dintr-odată.

— Nu știam. Și zici c-a revenit după douăzeci de ani.

— Exact, doar pentru că un milionar a sponsorizat revanșa cu Spassky și au jucat în Iugoslavia în 1992. Iar a câștigat. A fost o întoarcere de scurtă

durată. Nici măcar nu s-a interesat când trebuia să-și apere titlul de campion mondial. Și așa a încetat să mai fie campion mondial, prin absență. Devenise antisemit, și din când în când făcea declarații oribile la radio împotriva evreilor și a Statelor Unite ale Americii. Când s-a anunțat revanșa din Iugoslavia, guvernul american i-a trimis un document în care se spunea că nare voie să joace acolo; iar dacă totuși ar fi făcut-o, avea să fie arestat. Pe el însă nu l-a interesat. A anunțat într-o scurtă conferință de presă că va juca oricum, și chiar a scuipat pe notificarea guvernului. Arăta jalnic. Evreii și nord-americanii reprezentau subiectul lui obsesiv.

— Ce trist! A sfârșit în închisoare?

— Statele Unite i-au retras viza, așa că a fost arestat în Japonia, în timpul unei călătorii acolo. Nu avea unde să se ducă, așa că s-a dus în Islanda, unde se desfășurase primul campionat cu Spassky, căreia într-un anumit fel i s-a făcut milă de el, și astfel i s-a permis șederea. Imaginile surprinse în momentul mutării sunt destul de impresionante. A murit acolo în 2008.

— N-a fost niciodată tratat? Din ce mi-ai spus, suferea de o psihoză acută?

— Nu știu. Ceea ce e curios e faptul că nu e singurul șahist care a suferit de paranoia acută. Sunt foarte multe cazuri. Desigur, nu șahul este cauza, asta e clar, dar se pare că structura mentală a acestor indivizi nu e cea ideală

pentru a înfrunta o problemă de acest fel. Șahul este în sine un joc ușor paranoic…

Laura zâmbi ușor nervos.

— … tot timpul trebuie să anticipezi amenințări care nu apar mereu, iar posibilitățile sunt infinite. Aceste minți analizează diverse variante, care VP - 131

sunt mișcările posibile, una după alta, cu ramificații fără limite. Dacă

structura asta o aplică și în afara jocului, rezultatul e catastrofal.

— Nu știu dacă înțeleg tot. Crezi că ceva de felul ăsta i se întâmplă și lui McKay?

— Caracteristica cea mai întâlnită în cazul șahiștilor ca Fischer e că

renunță la a mai juca dintr-odată. Ceilalți se retrag, dar continuă să joace ca amatori, fac diverse prezentări, dar cei care ies în evidență printr-un comportament schizofrenic sau paranoic renunță pur și simplu. Și ceea ce eu bănuiesc e că în aceste cazuri e posibil să aibă loc un fel de mutare. Mintea are nevoie în continuare să calculeze aceste variante, nu se poate opri așa, dintr-odată. Doar asta a făcut tot timpul! Acești experți joacă din copilărie și nemaijucând… ies din schemă. Ceea ce e curios în cazul lui Ted e că a renunțat la joc în adolescență. A dus o viață normală timp de douăzeci de ani, până când întreg procesul s-a dezlănțuit dintr-odată.

— Poate că se afla într-un stadiu latent, și când realitatea i-a permis aplicarea acelei scheme a reactivat acea structură. Problema pe care zici tu că a avut-o, indiferent de natura ei, a activat mecanismul.

— E posibil. Ted a trăit în ultimele luni în două cicluri foarte bine diferențiate, și fiecare dintre ele s-a repetat de mai multe ori. Poate că cicluri nu e cuvântul potrivit. Poate că sunt variații.

— Ai găsit vreun caz bine documentat?

— Doar teorii fără prea multe fundamente științifice. Laura privi salata pe jumătate mâncată. Vorbise cu atâta entuziasm, că iar uitase de salată.

— Și tu crezi că potcoava l-a ajutat să iasă din cicluri, ca o ancoră, sau ceva de genul ăsta.

— Exact. Când a ieșit din primul ciclu, a inventat un al doilea, o nouă

variantă, în cazul ăsta mult mai ancorată în realitate, deși ireală. În primul ciclu, de exemplu, Ted nu era conștient de trădarea soției. În cel de-al doilea, recunoscuse că lucrurile între ei nu mai funcționau.

Laura se uită la ceas.

— Trebuie să mergem? întrebă Marcus.

— Suntem așteptați într-o jumătate de oră, dar suntem aproape.

— Cine ne așteaptă?

— Vei vedea, până acum am fost cu un pas în față în privința lucrurilor pe care le știam despre Ted. Dar sunt multe detalii pe care nu le înțeleg, și unul dintre ele este ce rol are Edward Blaine în toate astea.

— Nu crezi că e posibil să fi folosit informația acelui caz pe care a auzit-o la televizor? Vreau să spun că, fiind un caz foarte cunoscut, mintea sa a folosit informația pentru a realiza portretul celui pe care trebuia să-l omoare.

VP - 132

Laura încuviință.

— Da, la asta mă gândeam și eu. Totuși, azi citeam transcrierea ședințelor și ceva mi-a atras atenția… Ceva ce ne-ar putea ajuta să aflăm dacă e vorba de ce spui tu sau dacă există vreo legătură mai complicată.

— Care? Nu mă lăsa așa!