— Și eu: nimic profesionist, recunoscu Dawson. Poate că noi doi o să
jucăm într-o zi.
VP - 103
Îl punea la încercare.
— Sigur.
Ted își văzu de drum.
— Stai!
Dawson îl cântări din priviri.
— Lasă-mă să vin cu tine afară. Lester tot pe-acolo e.
Chiar în momentul acela, deveni conștient că în salon domnea din nou tăcerea. Toți, cu excepția prezentatorului de la televizor, păreau în așteptarea întâlnirii, își aminti cuvintele lui McManus din dimineața aceea, la duș. Dacă i-ai intrat lui Dawson în grații, atunci nu vei avea probleme cu ceilalți.
Grădinile erau mari, generoase. Erau străbătute de alei pe care, în clipele acelea, le traversau câțiva pacienți solitari, erau acolo parcuri bine îngrijite și copaci stufoși. Lester și alți câțiva stăteau adunați într-un colț al terenului de baschet, alți câțiva pe o bancă și alții în picioare, iar imediat deveniră
atenți la cei doi bărbați.
— Atunci nu știi de ce te afli aici? zise Mike.
Ted se uita la el fără să fie suspicios. În lumina soarelui dimineții, continua să pară bărbatul cel mai sănătos la minte de pe pământ. Dacă nu l-ar fi descoperit cu o noapte în urmă uitându-se ia el cu privirea aceea de nebun, era greu să pricepi ce căuta Dawson în Lavender.
— La fel ca tine, și iată-te.
Se îndreptau spre una din băncile cele mai îndepărtate, sub un pin imens.
— Și atunci? insistă Mike așezându-se.
— Nu că n-aș ști, spuse Ted oarecum resemnat. Doctorița Hill m-a tratat în ultimele săptămâni. Am o tumoare… ce nu se poate opera, și medicul meu s-a gândit că terapia m-ar putea ajuta să trec peste asta. Drept să-ți spun, nu s-a înșelat. Am crezut că n-o să folosească la nimic să stau de vorbă cu doctorița Hill… dar a folosit. Puțin. Acum a dus lucrurile prea departe.
Pe terenul de baschet, Lester împreună cu ceilalți începură să joace.
Mingea sărea pe ciment cu acel sunet strident, caracteristic.
— Doctorița Hill te-a internat împotriva voinței tale?
— Da.
Mike băgă mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări. Îi oferi una lui Ted, care îl refuză.
— Nici eu nu fumam, spuse Mike aprinzându-și țigara cu o brichetă aurie.
Trase prelung. Apoi uitându-se la țigara dintre degetele sale, adaugă pe un ton misterios: Uneori mă gândesc că o fac doar ca să nu semăn cu tipul care era acolo, afară.
VP - 104
Ted își ținea privirea ațintită asupra brichetei. Mike îi atrase atenția și spuse:
— Pe măsură ce-i câștigi încrederea, lucrurile se îmbunătățesc. Acum, zilele mele aici sunt destul de liniștite. Nopțile sunt cele care mă chinuie.
— De ce te afli aici?
— Nu ți-au zis?
Ted clătină din cap.
Mike își coborî privirea, în mod vizibil afectat, chiar și înainte de a deschide gura.
— Am omorât familia celui mai bun prieten al meu.
Mingea continua să sară cu zgomot undeva în depărtare.
— Eram foarte bolnav, continuă Mike. Acum se așeză adus de spate, aproape micșorat, cu brațele sprijinite pe genunchi și privirea fixă în jos.
Dacă s-ar produce o evadare în masă, sau dacă dintr-o rațiune absolut nebunească mi-ar permite să plec de aici… eu aș refuza. Și, plin de amărăciune, adaugă: Fata prietenului meu a reușit să supraviețuiască… Să
mă spânzur de pinul acela ar fi nedrept pentru ea. Ar fi prea ușor.
Ted păstră tăcerea.
— Știi ceva? Faptul că ești nebun nu schimbă cu mult lucrurile, continuă
Mike. Nu te scutește de nimic, vreau să zic. În loc să te duci la închisoare, te închid într-un loc ca ăsta. Dar mereu rămâne o parte din tine care este vinovată; vinovată că nu a știut să pună opreliște celeilalte părți. Pentru că o parte din tine știe. Știe totul.
