Laura se ridică.

— Să mergem, îți explic pe drum.

15.

Era mai mult decât rezonabil să se presupună că Ted cunoștea, la fel ca toată lumea, amănuntele cazului Blaine datorită știrilor apărute în ziare și la televizor. Asasinarea Amandei Herdman fusese mediatizată în presa locală

timp de mai multe zile. Sora fetei asasinate, histrionica Melissa Hengeller, reușise să-l convingă pe un ziarist de la Boston Star să publice povestea ei, și de atunci vestea se răspândi cu rapiditate. Avea toate ingredientele pentru a deveni o știre interesantă: un asasinat macabru – la început se vehicula ideea că arma crimei fusese un ciocan – și întorsătura neașteptată a declarației lui Blaine. Hengeller angajă un specialist pentru a investiga moartea surorii sale, ca să adune informații noi și să le verifice pe cele existente… Iar ceea ce descoperi fu îngrozitor. Nimeni nu știa exact dacă în mod cert acea rețea de țevi de la spălătorie situată chiar sub apartamentul Amandei ar fi putut produce o descompunere accelerată a cadavrului, provocând astfel o greșeală în stabilirea orei decesului; dar trebuia recunoscut faptul că dădea faptului în sine o întorsătură neașteptată.

Divulgarea acestei informații produse o ruptură între părțile implicate: specialistul lui Hengeller, apărarea și procuratura. Opinia publică se împărți și ea, deși majoritatea credea în versiunea femeii.

Casa lui Blaine era acum scoasă la vânzare, iar Laura stabilise o întrevedere cu agentul imobiliar pentru a o vizita. Având o presimțire, îl sunase chiar în acea dimineață, iar agentul îi spusese că avusese noroc pentru că se afla în zonă și că-i putea arăta casa chiar în după-amiaza aceea.

Laura acceptase, știind că acea coincidență era o păcăleală. Adevărul era că

acea casă nu era deloc ușor de vândut.

— Numele meu este Jonathan Howard – se prezentă agentul imobiliar cu un zâmbet identic cu al tăbliței din fața grădinii.

Laura îi strânse mâna.

— Eu sunt Laura Hill, iar el e Marcus, soțul meu.

VP - 133

Și se întoarse cu o privire ștrengărească.

— Perfect, spuse Howard în timp ce se îndreptau spre intrare. Casa asta e minunată, o să vedeți. Aveți copii?

— Da, unul, răspunse Laura imediat.

— Genial. Sunteți din zonă?

— Nu, spuse Marcus făcând pe polițistul rău, dar cunoaștem istoria acestei case.

Chipul lui Howard se schimbă pentru un scurt moment, dar într-o secundă zâmbetul îi apăru pe chip.

— Oh, da. Da, tipul a trebuit să plece, a locuit doar un timp aici, casa nici măcar nu-i aparținea. Din fericire, lumea înțelege, și chiar sunt destui interesați… La urma urmei, crima n-a avut loc aici, nu?

Laura dezamorsă un pic situația.

— Sigur, asta îi spun și eu lui.

Howard avea dreptate într-o privință: casa era superbă, n-aveai cum să

nu observi frumusețea ei, chiar și nemobilată; era greu să-ți imaginezi un tip ca Blaine locuind acolo. Pentru un moment, Laura își imagină casa mobilată.

Făcură un tur scurt și unul dintre primele detalii pe care le-au observat a fost că acea casă avea într-adevăr o cameră de oaspeți la parter. Oare asta ar fi putut demonstra că Ted fusese acolo? Posibil.

Ajunseră în dormitorul principal situat la etajul doi, iar aici atenția Laurei se opri asupra agentului imobiliar, care traversa holul îndreptându-se spre un dressing spațios cerându-le să-l urmeze. Sigur credea că acel dressing o va convinge pe Laura, deoarece insistă să li-l arate, gesticulând teatral și încercând să o facă pe Laura să-și imagineze pantofii ei așezați pe rafturi, hainele aranjate pe umerașe și bijuteriile pe o masă lângă oglindă. Atenția ei creștea cu fiecare detaliu prezentat de agent, dar motivul ei era cu totul altul decât își închipuia bărbatul acela. Ted îi spusese Laurei în timpul unei ședințe că alesese să se ascundă în camera de oaspeți, situată la parter, pentru că în dormitorul principal nu avea unde să se ascundă, și totuși aici se găsea un dressing imens, ideal pentru a-l aștepta pe Blaine. Asta dovedea ceea ce ea bănuia, și anume că Ted nu fusese niciodată în acea casă.

— Pot să fac câteva fotografii? spuse entuziasmată în timp ce scotea aparatul foto din geantă. Vreau să văd ce față face sora mea când o să vadă.

— Sigur! spuse Howard încântat.

— Marcus, care în acel moment ieșea din dressing, o privi intrigat.

Când ajunseră la parter, Laura îl trase pe Marcus în camera de oaspeți.

— Îmi permiteți să vorbesc câteva minute cu soțul meu?

— Sigur!

Howard se retrase. Marcus o privea.

VP - 134

— Ce rost au fotografiile, Laura? Și despre ce vrei să vorbim?

Ea traversă camera de oaspeți, deschise ușa dulapului ca să poată vedea partea inferioară a raftului. Rămase șocată.

— Ce-i?

Marcus se apropie și îngenunche alături.

Găsi abțibildul cu Buzz Lightyear, personajul din Toy Story pe care Ted îl descrisese în timpul ședințelor, cel care strălucea în întuneric.

— Închide ușa, spune Laura.

— Amândoi stăteau în genunchi lângă peretele din spatele camerei, ca doi copii care se jucau de-a v-ați ascunselea. Marcus abia avu timp să se gândească la ce ar crede agentul dacă ar deschide ușa în acel moment și i-ar descoperi ascunși în dulap.

Cât timp stăteau pe întuneric, silueta lui Buzz se lumină ușor. Laura deschise ușa dulapului.

— Nu înțeleg, spuse ea în timp ce ieșea.

Marcus se ridică și el.

— Ce nu înțelegi?

— Abțibildul ăsta. Ted l-a descris perfect, spuse Laura uimită. Până atunci fusese convinsă că episodul cu Blaine făcea parte din paranoia lui, că Ted nu fusese niciodată în casa asta. Câteva detalii din cameră nu coincid cu relatarea lui Ted, dar asta… asta demonstrează că el chiar a fost în casă, închis în dulapul acela.

— Mi-ai spus că, în relatarea lui, îl omora pe Blaine. Ceva ce, în mod evident, nu s-a întâmplat.

Laura medita, mergând prin camera goală.

— În primul ciclu îl omora, dar în cel de-al doilea, nu.

— Poate că a avut intenția de a-l asasina, spuse Marcus.