Laura strânse vraf documentele și le puse pe masă.

— Cazul ăsta te-a subjugat.

— Vrei o cafea?

— Da.

Câteva minute mai târziu, sorbeau din cafea așezați la masa din sufragerie. Laura rămăsese pe gânduri.

— Laura, explică-mi, cum adică pacientul a construit asasinarea lui Blaine, chestia asta e tot ce n-am priceput din ce mi-ai povestit.

— Până să văd acel abțibild la Blaine acasă, eram convinsă că asasinatul nu avea nicio bază reală, explică Laura. Căută printre dosarele stivuite pe masă: Uite câte tăieturi de ziar au existat în legătură cu acest caz, toate datează din perioada de dinaintea internării lui Ted. Era logic să mă gândesc că mintea sa ar fi putut să absoarbă detaliile unui caz atât de mediatizat.

— Dar cum le-o fi integrat în paranoia lui?

— Își închipuia că face parte dintr-o organizație criminală care îl recrutase. Obiectivul consta în a diminua durerea ființelor iubite, simulând asasinate. Fiecare sinucigaș avea să-l ucidă pe următorul. Prețul pentru a putea face parte din acest lanț era acela de a pedepsi o moarte nedreaptă, un fel de răzbunare.

Marcus strâmbă din nas:

— Este complex și fascinant în același timp.

— Firește. Există trei elemente caracteristice care fac legătura între primul ciclu și ceea ce s-a întâmplat în realitate. Primul este sinuciderea.

Sunt sigură că Ted intenționa să-și ia viața la un moment dat, poate chiar a încercat. Pe de altă parte, e durerea familiei. A pus accentul pe asta, ceea ce demonstrează cât de mult l-a afectat gândul la consecințele sinuciderii. Cel de-al treilea aspect, și cel mai derutant dintre toate, este vizita acasă la Blaine. Nu se potrivește sau n-are logică, n-are sens?

— Asta voiam să-ți spun. Dacă bărbatul din organizația aia… cum îi zice?

— Lynch.

— Dacă Lynch i-ar fi propus doar să mascheze sinuciderea, totul ar avea sens. Dar de ce i-ar fi cerut să ucidă pe altcineva?

— Nu știu. Și acum că știm că Ted chiar a fost acasă la Blaine, probabil pe furiș, așa cum își amintește din primul ciclu, nu știu ce să mai cred. E clar că

s-a dus acolo cu un motiv.

VP - 138

— Din ce-mi spui, reiese că ciclurile astea reprezintă o alterare a celor petrecute în realitate, și care au precedat internarea.

— Așa este. Fiecare acțiune are propria bază reală. Acum știm că până și vizita acasă la Blaine are fundament.

— Și dacă Ted, într-un exces de răzbunare, chiar a vrut să-l ucidă pe Blaine? Dacă l-a așteptat în casă așa cum, de altfel, ți-a povestit, și în cele din urmă nu s-a văzut în stare să-l omoare?

Laura căzu pe gânduri. Sorbi ultima înghițitură de cafea.

— Nu prea are sens. Asta ar schimba complet lucrurile. Laura își frecă

nasul la rădăcină: Credeam, până în clipa asta, că totul e oarecum limpede.

— Poate că am dat prea multă importanță acelui abțibild. Poate că Ted l-a văzut la un moment dat, în urmă cu mult timp și amănuntul ăsta i-a rămas întipărit în minte. Se știe ceva despre foștii proprietari ai casei?

— Bine ar fi fost dacă mi-ar fi trecut prin minte să-l fi întrebat pe agent, spuse Laura pe un ton smiorcăit. Aș putea să-l sun și să-l întreb, deși nu cred să mai aibă chef să colaboreze cu noi după ce ne-am dat în spectacol. Dar am impresia că răspunsul e chiar sub nasul nostru?

Marcus tăcu. Laura își aținti privirea spre tavan ca și cum acolo s-ar fi aflat răspunsul.

— Am redactat un document în care am notat și cele mai mici detalii pe care Ted mi le-a relatat de-a lungul ședințelor noastre. De fiecare dată, formulam întrebările în mod diferit, ca și cum ar fi fost un puzzle. Deja am terminat cu primul ciclu. Vrei să citești?

— Desigur. Un cap limpede poate fi exact ce-ți trebuie.

În ochii Laurei apăru o strălucire stranie.

— Ce? întrebă el.

Laura continua să-l privească ciudat.

— Ce-i? repetă el. Mi-a rămas vreo firimitură de gogoașă la gură?

Își șterse colțul gurii cu degetul.

— Nu, prostuțule. Laura îi îndepărtă degetul cu delicatețe. Mi-e de mare folos să vorbesc cu tine, asta-i tot.

— Mă bucur.

El se apropie puțin. Situația nu-l făcu să se simtă stânjenit. Vorbi mai încet.

— Hai s-o lăsăm pe mâine, poate o să vedem lucrurile mai clar. Poate că e mai simplu decât pare. Ted a aflat că soția lui avea o aventură cu tipul acela și a pierdut controlul. Cum se mai simte?

— Lynch e în comă. Pronosticul nu este unul încurajator.

— Ted știe?

— Nu. Încă mai crede că Wendell a făcut-o.

VP - 139

— Wendell… zâmbi Marcus, are farmecul lui.

— Nu râde, îl provocă ea prefăcându-se enervată. Mă îngrijorează foarte mult felul în care o să reacționeze când o să afle. E ultima poartă care trebuie deschisă. Și cea mai periculoasă.

— Te gândești să-l muți din nou la tine în pavilion?

— Deocamdată, nu. Atâta timp cât progresează, n-am de gând să-l dau înapoi. În plus, se pare că s-a împrietenit cu câțiva dintre pacienți, printre ei și Dawson.

Marcus inspiră și se strâmbă.

— Halal prieten!

— Marcus?