— McManus mi-a spus că te-ai integrat destul de bine printre ceilalți pacienți.
Ted păstră tăcerea.
— Ai ceva să-mi spui, Ted?
VP - 120
— Da… E un joc de șah în salonul principal. L-ai adus tu?
Zâmbetul Laurei tremură. Adevărul se putea citi în ochii ei.
— M-am gândit că te va ajuta să te simți mai în largul tău, recunoscu ea.
Ai putea să joci șah cu băieții.
Ted dădu din cap că nu. Preț de un minut, rămase cu privirea ațintită în tavan.
— L-ai adus acum șase luni, spuse calm.
Laura vru să articuleze un cuvânt.
— Nu spune că nu. Știu că e adevărat. Ceea ce vreau să aflu e cum ai știut tu acum șase luni că voi fi internat aici.
— Liniștește-te, Ted!
— Sunt liniștit. Spune-mi de ce-ai adus jocul de șah încă dinainte de a mă
cunoaște. A fost Carmichael? El ți-a spus? Face parte din planul lui? Spune-mi naibii adevărul odată!
Laura se înclină peste masă, căutând să se apropie cât îi permitea situația.
Privirea ei spunea tot. El se îngrozi.
— Noi doi ne cunoaștem de șase luni, spuse Laura pe un ton delicat. Ești internat aici de șase luni.
Ted o studie la rândul său, căutând în zadar un gest care s-o dea de gol, dar nu-l găsi. Se ridică și făcu câțiva pași, cu picioarele încătușate.
— Știu că e mult de procesat, urma să-ți vorbesc despre asta chiar azi.
— Am ajuns aici acum trei zile, o asigură Ted.
— Apropie-te! Ia loc! Lasă-mă să-ți arăt ceva, pentru asta am adus laptopul.
Laura îl deschise, și așteptă să pornească. Își puse ochelarii și căută un dosar de pe birou. În timpul ăsta, Ted se întoarse la locul său așteptând. Putu să-și stăpânească nerăbdarea doar scoțând potcoava din buzunar și strângând-o cu putere.
— Azi e joi, 18 aprilie 2013, spuse Laura fără să-și ridice privirea din ecranul laptopului, pe care Ted nu-l putea vedea. Tu ai venit aici pe 20
septembrie anul trecut. Nu în pavilionul ăsta, ci în pavilionul B, acolo unde eu sunt directoare. M-am ocupat personal de cazul tău.
Întoarse laptopul pentru a vedea împreună ecranul. Era un video înregistrat de o cameră video amplasată în colțul unei încăperi asemănătoare celei din zona de izolare în care stătuse Ted, doar că asta nu dispunea de un perete de sticlă. Așezat pe saltea, cu mâinile și picioarele încătușate, Ted se legăna înainte și înapoi, gesticulând și aprobând din când în când. Purta o cămașă și o pereche de pantaloni albaștri. Într-un colț al ecranului apărea data. Desigur, putea fi falsă, dar oare de ce Ted nu-și amintea nimic de acel episod?
VP - 121
— În stadiul ăsta erai când ai ajuns aici, Ted, și mă tem că situația ta n-a progresat prea mult la început.
Ted nu-și putea lua ochii de la ecran.
— Cu cine vorbeam? murmură Ted, referindu-se la sosia sa de pe ecranul laptopului.
— Cine știe?! Poate cu Lynch?
Ted își îndepărtă privirea de la ecran. Se uită la doctoriță implorând-o din priviri.
— Nu-mi amintesc nimic de asta.
— Știu. Lasă-mă să-ți mai arăt ceva. În curând, vei înțelege.
Laura opri filmul. O fereastră arăta o extensie cu alte înregistrări. Alese alta și un nou video apăru pe ecran. De data asta Ted recunoscu locul: era cabinetul particular al Laurei. Aici se găseau biroul, biblioteca, masa cu paharul de apă de care el nu se atingea niciodată. Ted purta uniforma albastră și avea cătușe. Deodată, își auzi propria voce și tresări. Filmul acela avea sunet.
— Îți mulțumesc că m-ai primit, Laura, spunea Ted în filmare. Călătoria cu barca, pe care trebuia s-o fac împreună cu asociatul meu, s-a anulat.
— Îmi pare rău, îi răspunse Laura. Mă bucur să te văd.
— Ieri am avut un coșmar.
După o scurtă conversație, Laura îi ceru să vorbească despre el.
— Eram acasă, în sufragerie, mă uitam de pe fereastră pe verandă. Pe masă se afla un oposum care mânca din piciorul lui Holly. Holly nu se afla acolo, doar piciorul ei, eu știam că e piciorul ei…
Data de pe ecran indica faptul că înregistrarea fusese făcută în luna septembrie a anului trecut. Laura o închise și selectă alta. Singurul lucru schimbat era vestimentația Laurei, care purta acum un pulover roșu pe care Ted și-l amintea vag.
— Mulțumesc că m-ai primit, spunea Ted în filmare. Călătoria cu barca, pe care trebuia s-o fac cu asociatul meu, s-a anulat.
Ted făcu ochii mari. Privi cu disperare spre colțul ecranului unde apărea data și confirmă ceea ce-și imagina: data era din ianuarie 2013, două luni mai târziu după înregistrarea anterioară.
— Ieri am avut un coșmar, spunea Ted din filmare și începea să dea aceleași detalii…
— Suficient! mormăi Ted.
Laura opri video-ul.
— Acela e biroul meu din pavilionul B. Am avut ședințe o dată la două
zile, în cele șapte luni. În primele trei luni, ședințele noastre s-au învârtit în jurul a ceea ce am putea numi primul ciclu. Mintea ta suferea un episod VP - 122
paranoic și totul se reducea la asta, la întâlnirea ta cu Lynch, propunerea lui de a face parte din clubul sinucigașilor, primul asasinat, cel al lui Blaine, și inițierea ta în acel circuit, în care trebuia să-l omori pe Wendell așa cum fusese înțelegerea.
Ted nu-și amintea să-i fi mărturisit Laurei atâtea detalii, dar era evident că o făcuse. Renunțase să mai atingă potcoava, care acum zăcea în poala sa.
