— Și eu bănuiam asta.

— Ce bănuiai?

— Am auzit și ce i-ai spui lui Dawson ieri. L-ai întrebat cum era posibil ca ei să fi știut acum șase luni că urma să fii internat aici.

— Asta nu e treaba ta.

— Ba da. Ei știu multe lucruri. Au microfoane și camere minuscule ascunse.

Ted dădu din cap. N-avea rost să continue discuția cu un lunatic. Pentru a doua oară vru să se ridice, dar Lester îl prinse de braț. Ted ar fi putut scăpa ușor din strânsoare, dar văzând expresia de tristețe de pe chipul lui Lester îl lăsă să se descarce.

— Crezi că au montat microfoane în interiorul pieselor de șah?

— Nu, Lester, nu e niciun microfon montat în piese.

Pe chipul lui Lester se vedea o strâmbătură de confuzie și groază.

— Și tu cum de ce ești așa de sigur?

N-avea rost să continue discuția.

11.

Mike îl aștepta pe banca de sub pin. De data asta nici nu citea, nici nu fuma; îl urmări pe Ted cu privirea până când acesta se așeză lângă el.

— Probleme cu Lester? Dacă te mai deranjează…

— Îmi port singur de grijă, interveni Ted. Am și eu un as în mânecă.

— Da, așa se vorbește.

Terenul de baschet era gol. Sub soarele amiezii, resturile vopselei albastre se asemănau cu niște băltoace. Mike arătă spre una dintre ele, unde un pacient obez se învârtea în jurul unui stâlp de oțel.

— Acela e Espósito. Și el le-a văzut.

Pentru un moment, Ted habar n-avea la ce se referea colegul său de cameră. Privi în toate direcțiile, crezând că se referea la cineva anume.

— Ce-a văzut?

VP - 116

— Animalele, spuse Mike pe un ton grav, și cu privirea ațintită la Espósito, care cu toată viteza se tot învârtea în jurul stâlpului.

Expresia sa nu diferea cu nimic de cea a lui Timothy Robichaud, în fruntea caruselului său supersonic.

— Ce animal ai văzut? întrebă Mike.

— Ți-am mai spus, un oposum. Dar sigur a fost un vis, m-am tolănit pe pat, am închis ochii și deodată…

— Noi doi știm că n-a fost un vis, Ted. Ești sigur că era un oposum?

— Sau ceva asemănător. Tu l-ai văzut?

— N-am văzut oposumul. Am văzut un șobolan și o langustă. Prietenul nostru Espósito, învârtindu-se acolo ca un titirez, a văzut o hienă și un râs.

Alții au văzut mai multe, dar niciunul dintre ei n-a văzut oposumul.

Mike continua să privească terenul de baschet ca și cum ar fi evaluat o problemă a cărei soluție era imposibil de găsit.

— Mike, îți dai seama că aceste animale nu există, nu?

— Nu mă privi așa! Știu că animalele sunt aici, zise și își atinse capul. Dar asta nu înseamnă că nu există.

Ted plescăi din limbă. Voia să se ridice și să plece de-acolo, când Mike îi puse mâna pe genunchi.

— Așteaptă!

— Vreau să uit odată de oposumul ăsta, Mike, sincer. Trebuie să-mi pun ordine în idei. Ieri am vorbit cu doctorița Hill, și totul e mai confuz pe zi ce trece. N-am nevoie acum să alimentez confuzia.

— Înțeleg. Lasă-mă să-ți spun ceva. Doctorița McMills e directoarea generală a acestui spital și cea care a preluat cazul meu de la început. După

câțiva ani de internare, i-am vorbit despre animale. Ea râdea, și din când în când vorbeam despre ele, deși niciodată nu mă întreba detalii. E un om excepțional care a tratat foarte mulți pacienți înainte de a deveni directoare și sunt sigur de ceva: ea știe că animalele sunt reale. Eu nu le-am mai văzut de câțiva ani.

— Când le-ai văzut prima oară… mai exact? Când…

— Când i-am omorât…? Da.

Și tu, Ted, pe cine ai omorât? Pe Wendell? Pe Blaine? Pe amândoi?

— Începusem să văd langusta aproape tot timpul, spuse Mike. Era mai mare decât una obișnuită și mai îndrăzneață, pentru că se apropia de mine într-un mod sfidător. Aveam ciudata senzație că va sări dintr-odată și-mi va intra în gură, îmi provoca repulsie doar să mă gândesc la ea. La început n-am realizat, dar mai târziu mi-am dat seama că apărea de fiecare dată când eram pe punctul de a mă abate de la drumul meu. Era un fel de… gardian.

Șobolanul era și el în felul lui un gardian, dar mai periculos.

VP - 117

Ted simți un fior. Și lui îi era teamă de oposum.

— Privește terenul de baschet, continuă Mike, sunt două părți diferențiate, despărțite de linia centrală. Același lucru se întâmplă în universul real și în cel al nebuniei, Ted. Ori ești nebun, ori nu ești, nu există

cale de mijloc. Faci parte dintr-o echipă, iar dacă ești închis aici și ai noroc, dacă tratamentul dă roade, dacă doctorii stabilesc diagnosticul și tratamentul potrivit, poate ai noroc și treci dintr-o echipă în alta măcar pentru o perioadă. Ceea ce nu poți face însă este să joci la două capete.

Înțelegi?

— Nu cred că în asta constă nebunia.

— Crede-mă, căci ăsta-i adevărul! E ca o altă dimensiune, dacă vrei să vezi lucrurile așa. O lume cu propriile reguli. Ca în vise. Tu nu visezi?

— Tu crezi că animalele fac parte din acea lume.