Marcus se dădu la o parte. Nu-i putea cere coerență creierului său excitat de atingerea Laurei, subjugat de parfumul ei și de privirea aceea hipnotică.
— Laura, te rog, spuse în timp ce se îndrepta spre cealaltă parte a biroului căutând protecția mesei.
Ea îl urmări cu privirea, dar nu se apropie.
Rămase lângă fereastră cu o expresie pierită, aproape obligându-l pe Marcus să se întoarcă alături de ea ca să o consoleze. Trecuse de la flirt la jale într-o fracțiune de secundă.
— Mă doare că nu ai încredere în mine.
— Am încredere în tine! Spune-mi cel puțin cine este pacientul. De ce vrei să fie internat atât de repede.
— E un pacient special.
— Nu înțeleg. Cineva pe care îl cunoști?
— Nu. Laura se întoarse la locul ei: Nu pot să-ți vorbesc acum despre pacient. Asta ar însemna mult timp, și așa cum ți-am spus, Roger se află în momentul acesta cu el în pavilionul C. Este foarte important pentru tratamentul său să fie internat în momentul acesta. Ar putea să se blocheze complet dacă nu o fac.
— Doamne sfinte, Laura!
Marcus luă și el loc. Stând cu coatele pe birou, își prinse capul în mâini și închise ochii, negând din cap fără încetare.
Când își ridică privirea, o surprinse pe Laura schițând un surâs care dispăru imediat.
— Ce e atât de amuzant, Laura?
— Gestul acela pe care tocmai l-ai făcut… nu contează, e ceva personal.
— La fel ca pacientul tău.
— Exact.
Marcus începea să-și întărească convingerile. Nu avea de ce să cedeze în fața manipulărilor Laurei. Dacă ea îndrăznea să-i ceară ceva de genul ăsta, o făcea pentru că el, în trecut, îi permisese să aibă atribuții care nu-i aparțineau. Ce avea să urmeze?
— Dacă pacientul ăsta al tău nu poate sta în pavilionul comun, și nu am de ce să mă îndoiesc de decizia ta profesională, atunci sunt sigur că Sarah va înțelege. Îți ofer tot sprijinul meu, dar doar atât pot.
VP - 93
Laura făcu o pauză ca să se gândească.
— Sarah nu va aproba în viața ei ca un pacient să fie internat în pavilionul C fără ca mai întâi să fi fost evaluat de o comisie medicală. Știi foarte bine asta.
— Nu știu ce să zic. Sunt legat de mâini.
Laura se ridică pentru a doua oară. Se sprijini de biroul de lângă Marcus.
De acolo putea să privească pe fereastră și să se uite și la el.
— O să-ți zic cum facem, spuse cu voce gravă. Dă-mi formularul cu aprobarea semnată de tine, am să-l completez eu și am să-l duc personal în pavilionul C. Dacă cineva o să-și dea seama, voi spune că l-am furat de la tine din birou.
Marcus rămase cu gura căscată.
— De ce să faci una ca asta?
— Doar știi cum sunt când e vorba de slujba mea, Marcus. Nu mă
interesează birocrația, nici să-mi construiesc vreo carieră în spitalul ăsta de tot rahatul. Pentru mine importanți sunt pacienții. Și în mod special pacientul ăsta. Dacă nu-l internez chiar astăzi în pavilionul C, poate că o să
pierd tot ce am obținut, și n-am să permit una ca asta.
— Dacă va sta la mine în pavilion, va trebui să-mi spui câte ceva despre omul ăsta.
— O să-ți spun. Lasă-mă câteva ore și o să-ți spun tot ce vrei.
— Când o să stai de vorbă cu Sarah?
— Imediat ce-o să pot. Unde sunt formularele de internare?
Ieșiră împreună din birou. Secretara lui Marcus se afla în pauza de masă, iar asta era în favoarea lui.
— Uite aici, spuse el întinzându-i un document pe care îl scoase dintr-un fișet. Acum ai văzut de unde l-am luat.
Ea făcu un gest aprobator. Îl lăsă pe masă.
— Trebuie să-l semnezi, Marcus.
— Ce? N-ai zis tu că o să-mi falsifici semnătura?
— Nu, asta voi spune după aia, ca să pot justifica de unde am documentul.
