Ted făcu același lucru câteva secunde mai târziu, dar acum chiar era convins. Jocul acela de șah se afla acolo pentru el.

9.

De dimineață, McManus îl conduse în ceea ce avea să fie noua lui cameră.

Se afla la etajul al doilea al pavilionului C, și ca să ajungă acolo străbătură un hol mochetat care nu avea nicio legătură cu acel coridor rece de sticlă din zona de maximă siguranță. Ted era îmbrăcat în pantalonul și jacheta gri, dar nu mai avea cătușe, lucrurile începeau să se schimbe. Dintr-o ușă laterală, Sketch, pe care Ted îl recunoscu de la partida de șah la care asistase cu o zi în urmă, se uita la el cu o expresie indescifrabilă.

— Lasă-mă să-ți dau un sfat, spuse McManus înainte de a ajunge în capătul holului. Profită de ocazia asta; nu face nicio tâmpenie. Pari un bărbat inteligent.

Părea un sfat sincer. Ted încuviință solemn. Când intrară în cameră, înțelese puțin mai bine la ce se referea asistentul. În comparație cu patul de VP - 111

sihastru în care își petrecuse ultimele două nopți, aceea chiar era o cameră

ca la Hilton. Își aminti de gluma pe care o făcuse către Laura cu privire la asta și zâmbi.

Camera era mare și avea o fereastră imensă prin care soarele pătrundea cu nerușinare. Existau două paturi, fiecare având alături un birou și o mică

bibliotecă; totul era dispus simetric, cu excepția unei uși interioare care ducea la o baie. Jumătatea ce-i revenea lui Mike Dawson, colegul său, era ticsită cu cărți, tăieturi din ziare lipite pe perete, fotografii și toate cele necesare ca să faci o cameră cât se poate de primitoare. McManus îi explică

lui Ted că Mike nu împărțise camera cu nimeni de mult timp.

Pe salteaua neînfățată se afla o cutie de carton cu numele lui Ted scris cu carioca neagră.

— Ce bine! Ți-au adus lucrurile deja.

Lucrurile mele?

McManus își luă rămas-bun, iar Ted rămase singur. Merse până la geam pe linia imaginară care despărțea lumea sa de cea a lui Dawson, viețuită și colorată, spre deosebire de cea a lui, pustie și cu o cutie de carton care nici măcar nu știa ce conține. Un dreptunghi de lumină era singurul lucru ce amesteca acele universuri atât de diferite. El strânse din pleoape ca să

reducă din efectul orbitor al soarelui și imediat apăru terenul de baschet și aleile care străbăteau grădina. Câteva clipe urmări mersul șerpuit al câtorva pacienți.

Se îndepărtă și văzu obiectele personale ale colegului său. Îi atraseră

atenția tăieturile din ziar lipite pe un panou deasupra biroului. Dădu să

meargă câțiva pași în direcția aceea, dar se opri. Alese să se îndrepte spre ușa de la baie.

— Mike?

— Ce e? se auzi din partea cealaltă.

— Sunt Ted. Am nevoie de un pix sau ceva ca să tai banda adezivă la cutia asta pe care mi-au lăsat-o aici. Te deranjează dacă iau unul de la tine de pe birou?

Tăcere.

— Mike?

— Bineînțeles că poți lua afurisitul ăla de pix! Lasă-mă să mă cac și să

citesc liniștit!

— Iartă-mă!

Nu primi niciun răspuns.

Poate că Dawson nu era atât de teribil cum ziceau ceilalți. Se apropie de birou. De data asta, nu putu să evite să nu arunce o privire la unul dintre articole. Titlul zicea așa:

VP - 112

ANDREEA CREEN CÂȘTIGĂ MENȚIUNE

LA BIENALA DE ARTĂ DE LA VENEȚIA

Se dădu la o parte. Dacă Mike ieșea din baie în momentul acela, relația dintre ei, care păruse că începe cu dreptul, ar fi fost complet distrusă. Se îndreptă spre cutia de carton. Rupse scotch-ul cu unul dintre capetele pixului și deschise cutia. Înăuntru se găseau o grămadă de haine bine împăturite, cărți, niște pungi din plastic cu închizătoare, o veioză pe care o recunoscu imediat și… un tentacul roz care șerpui până ce dispăru.

Ted făcu un pas înapoi. Desfăcu marginile cutiei și sări înapoi până ce se lovi de patul lui Mike și căzu pe el. Nu-și putea lua ochii de la cutie. Ceva se mișca în interiorul ei, nu numai că-l văzuse, ci zgomotul de obiecte ce se ciocnesc unele de altele era de neconfundat. Și Ted știa care era motivul.

Acela nu era un tentacul, ci coada rozalie a oposumului.

Respira cu greutate. Nu era posibil. Întâlnirile cu oposumul trebuiau să

facă parte dintr-un coșmar…

Sigur? Și acasă la Arthur Robichaud?

În clipa aceea, Mike ieși din baie. Imediat își dădu seama că ceva nu era bine…

— Ce e în cutie? spuse aruncându-se în direcția aceea. Era pe punctul de a o atinge, dar în ultimul moment se răzgândi. E un șobolan?

— Nu, spuse Ted.

Cutia nu se mai mișca.

Mike desfăcu marginile cutiei cu o mișcare rapidă, și păstră distanța.

Încetul cu încetul se apropie, băgă mâna și scoase lampa, apoi o pungă și încă una…

— Aici nu-i nimic, zise și privi în jur, nedumerit.

— I-am văzut coada. Cutia se mișca.

Mike se uita la el ridicând din sprânceană.

Ted se sculă în picioare, scuturând din cap.

— Te asigur că…

Mike îl întrerupse ridicând mâna.