Ted clătină din cap.

Mike își coborî privirea, în mod vizibil afectat, chiar și înainte de a deschide gura.

— Am omorât familia celui mai bun prieten al meu.

Mingea continua să sară cu zgomot undeva în depărtare.

— Eram foarte bolnav, continuă Mike. Acum se așeză adus de spate, aproape micșorat, cu brațele sprijinite pe genunchi și privirea fixă în jos.

Dacă s-ar produce o evadare în masă, sau dacă dintr-o rațiune absolut nebunească mi-ar permite să plec de aici… eu aș refuza. Și, plin de amărăciune, adaugă: Fata prietenului meu a reușit să supraviețuiască… Să

mă spânzur de pinul acela ar fi nedrept pentru ea. Ar fi prea ușor.

Ted păstră tăcerea.

— Știi ceva? Faptul că ești nebun nu schimbă cu mult lucrurile, continuă

Mike. Nu te scutește de nimic, vreau să zic. În loc să te duci la închisoare, te închid într-un loc ca ăsta. Dar mereu rămâne o parte din tine care este vinovată; vinovată că nu a știut să pună opreliște celeilalte părți. Pentru că o parte din tine știe. Știe totul.

Acum venise momentul să-și amintească de Wendell în cămăruța fabricii abandonate…

Există o anumită informație, aici, în capul tău, care te compromite.

Mike făcu o pauză ca să se gândească, cu ochii ațintiți acum asupra cerului, părând că-și amintește amănunte dintr-un trecut care nu-i dădea pace. Își duse un deget la tâmplă și îl privi pe Ted cu ochii căscați, înspăimântători.

— Mintea este o cutie magică. Plină de trucuri. Mereu face ce face ca să te avertizeze cumva. Și ca să-ți ofere o posibilitate de scăpare. O ușă…

Deschide ușa. E ultima ta scăpare.

Ted se gândea la pinul care îi adăpostea și la trupul lui Mike Dawson agățat de o creangă, legănându-se în bătaia vântului.

— Probabil că ai dreptate.

Mike zâmbi. Folosise din nou o expresie politicoasă, plină de înțelegere.

— Poate e așa cum spui și mâine n-ai să mai fi aici. Sau poate că da, și o să

ne așezăm din nou pe banca asta. Toți simt nevoia să deschidă ușa asta mai devreme sau mai târziu.

VP - 105

Mike Dawson se ridică în picioare. Își scutură brațele și trase aer în piept; articulațiile spatelui îi scrâșniră.

7.

Laura îl aștepta în sala de evaluare. Ted, care avea mâinile încătușate, așteptă ca McManus să găsească cheia potrivită ca să-l lase să intre.

— E deschis, spuse o voce din interior.

Ted recunoscu imediat vocea.

Pe chipul Laurei Hill se năștea un surâs timid. Lângă ea, Roger era în schimb imaginea vie a seriozității, cu ochii săi mari și reci ca două planete.

— Doctorița Hill…, în fine, salută Ted.

— Poți să-mi spui în continuare Laura.

— Laura, bineînțeles. Mulțumesc pentru noaptea asta la Hilton, a fost extrem de generos din partea ta.

Asistentul îl conduse spre masa în spatele căreia se afla doctorița, dar înainte de a se așeza arătă spre lanțul care îi ținea legate încheieturile mâinilor.

— Ia loc, Ted, te rog, spuse Laura fără să facă vreo referire la cătușe.

El cercetă sala aceea în care era limpede că nu prea aveai ce să vezi: pe pereți, o faianță verzuie, masa emailată la care stăteau, șase tuburi de neon care ștergeau toate umbrele și o fereastră cu geam fumuriu care, în mod sigur, ascundea o cameră de supraveghere. Chiar în geamul acela, Ted îl văzu pe McManus făcând un gest cu capul și apoi dispărând.

— Cum te simți, Ted?

— Nu, nu, nu mă întreba cum te simți, Ted. Mă simt ca un rahat. Vreau să

știu ce caut eu aici. Și vreau să aflu acum.

Laura își coborî privirea câteva clipe, aranjă un dosar închis pe care îl avea în față și își drese glasul. Nu mai era nicio urmă din zâmbetul ei și părea ușor contrariată. Purta părul strâns, ca de obicei, ochelarii ei dreptunghiulari și halatul alb.

— Am să-ți explic într-o secundă, dar mai întâi crede-mă că trebuie să

știu câteva lucruri. Roger și cu mine vrem doar să te ajutăm și…

— Foarte bine, foarte bine, gata, ajunge! Și tu ce-ai vrea să-ți răspund?

Laura trase aer în piept.

— Ieri i-ai zis lui Roger că o să te închidem în Lavender Memorial, că deja știai totul. La ce te refereai?

VP - 106

— Cred că nu e nevoie de prea multe explicații, nu-i așa? Mă refeream la asta…

Ted arătă din nou spre mâinile lui încătușate.

— Cine ți-a zis?

— Ce contează cine mi-a zis? A fost adevărat.

— Wendell a fost ăla?

Tăcere.

Ted își aminti de conversația pe care o avusese cu Wendell în camera cu scule de la fabrica abandonată.