— Laura Hill caută informația aia în capul tău, spuse Wendell în șoaptă. A făcut-o la fiecare ședință de terapie. Și se tem ca nu cumva s-o descoperi tu de unul singur, de-aia te urmăresc.
— Atunci, de ce nu-mi spui ce e? Dacă tocmai acest adevăr m-ar proteja de ei, n-ar fi logic să-mi spui?
— N-am zis că știu despre ce e vorba.
Își încrucișară privirile într-un duel. În cele din urmă, Wendell vorbi:
— E mai bine așa, Ted. Și ascultă-mi sfatul: nu vorbi cu Laura Hill; să nu ai încredere în ea nicio secundă. Știi ce s-ar întâmpla dacă ar intui că te îndoiești de ea? Te bagă la balamuc cu toți nebunii. Are toată puterea s-o facă, crede-mă! Ai riscat mult să mă urmezi până aici. Probabil c-ai ajuns chiar prea departe.
— Cum de știi toate astea despre ea?
— Pentru că secretul ăsta pe care îl ai ascuns la tine în cap, Ted, poate să
ne distrugă și pe mine, și pe Lynch. Am făcut tot posibilul ca să evităm să
ajungem până aici. Și am dat greș.
Ted își duse mâna la frunte. Durerile de cap fuseseră reale, se gândi el.
Era gata să spună ceva când sunetul de neconfundat al unei mașini frânând îl opri. Privirile derutate ale celor doi lăsară limpede să se înțeleagă că vizita aceea nu era deloc așteptată de niciunul dintre ei. Wendell deschise ușa doar câțiva centimetri și un șuvoi de lumină inundă încăperea. Ieșiră ferindu-și ochii cu brațul îndoit, dar Wendell n-o porni drept înainte, spre locul în care cel puțin trei portiere se închiseră la unison. La doar câțiva metri se găsea o trapă. O deschizătură care ducea la subsol. Wendell căută cheia potrivită în brelocul său uriaș. Dacă vizitatorii decideau să dea ocol clădirii, în loc să
intre, aveau să-i zărească cum stăteau în picioare în fața trapei. Totuși, nu se întâmplă acest lucru și, în mai puțin de un minut, coborau pe o scară
șubredă și se scufundau din nou într-o lume a întunericului.
9.
Subsolul era un cimitir al mașinilor de scris, unele expuse pe mese ori rafturi, acoperite de murdărie și pânze de păianjen, chiar dacă erau intacte, altele date uitării și aproape distruse. Se găseau și strunguri, cântare și alte obiecte vechi. Ferestrele înalte erau atât de murdare, că practic lumina nu putea pătrunde.
Înaintară aproape pe bâjbâite prin acel labirint al relicvelor, izbindu-se când și când de vreo vechitură, dând la o parte pânze de păianjen și VP - 86
strănutând din cauza prafului. Fără să ia în seamă reproșurile lui Wendell, Ted împinse o masă lângă una din ferestre ca să poată să ajungă la ea. Cu mâneca șterse un geam cât de bine putu, nu cine știe ce, până ce de partea cealaltă se iviră două siluete umane care mergeau de-a lungul clădirii.
Purtau halate, și cel puțin bărbatul care se afla în fruntea grupului era negru.
— E Roger, șopti.
— Ce ți-am zis eu!? îl trase Wendell de mână. Dă-te jos de-acolo și să nu care cumva să te mai apleci pe fereastră.
După ce merseră parcă la nesfârșit prin acel oraș futurist, cu atmosferă
densă, priveliști sordide și forme ciudate, ajunseră la o scară din lemn.
Wendell urcă primul. Alese cheia potrivită într-un timp record și deschise ușa, dar înainte de a trece pragul se întoarse și, întinzând brațul, îi bară
drumul lui Ted.
— Mai bine rămâi aici. Am de rezolvat ceva în spate; apoi mă voi ocupa de prietenii tăi.
Ted își aminti de gestul lui Wendell din încăperea plină cu ustensile când, referindu-se la Lynch, arătase spre interiorul fabricii.
— Nu te apleca pe fereastră, îi aminti Wendell înainte de a pleca și de a trage ușa după el.
Ted auzi zgomotul zăvorului. Nu se mai osteni să verifice clanța sau să-l strige pe Wendell cât îl ținea glasul, să-i ceară să-l lase să iasă; se răsuci pe călcâie și coborî treptele încet, ținându-se strâns de balustradă. Ceva îi atrase atenția, și se opri la jumătatea drumului.
Într-un colț al pivniței, un munte de fier vechi se prăbuși, iar zgomotul pe care îl făcură bucățile de metal împrăștiate pe jos fu asurzitor. Ted nu se înșelase, în umbră se mișca ceva.
Coborî restul treptelor fără să-și ia privirea de la locul în care se surpase grămada de fier vechi. Ajunse la baza scării și înaintă câțiva pași, temându-se de ceea ce știa că se va întâmpla dintr-un moment în altul. Ajunse la ce părea a fi un strung foarte vechi și nu îndrăzni să se uite ca să vadă ce se afla în spatele lui; așteptă speriat și resemnat, până ce se întâmplă inevitabilul…
Oposumul își iți capul ascuțit dintr-o parte a mașinăriei, adulmecând aerul, căscă și înaintă târându-și trupul dolofan înspre Ted.
Animalul își rotea ochii cercetând pivnița și dând din coadă.
Ted se dădu înapoi și se izbi de masa pe care cu doar câteva clipe mai devreme o folosise ca să spioneze în exterior. Se urcă pe masă. Oposumul îl privea de jos.
Ce?
Ted se răsuci. Prin geam îl văzu pe Roger și pe celălalt bărbat, nu în același loc ca mai devreme, ci mult mai aproape. Vorbeau între ei; păreau că
VP - 87
așteaptă ceva. Atunci silueta de neconfundat a lui Wendell se apropie de ei, acesta le strânse mâinile și stătură cu toții câteva clipe de vorbă: Wendell arătă spre clădire și făcu un gest cu mâna.
Roger și colegul său consimțiră.
Ted se lăsă să cadă. Suit pe masă, cu picioarele îndoite la piept, își luă
capul în mâini și strigă cu toată puterea. Oposumul se așeză comod ca să-l observe în continuare, iar el nu putu să mai suporte. Închise ochii.
