— Știu că am mai fost la tine acasă, încercă Ted. Chipul lui Wendell rămase în așteptare.
— Și știu că ceva s-a întâmplat pe veranda casei mele, continuă Ted.
De data aceasta, reacția bărbatului era evidentă: o grimasă de dezgust, buzele strânse, fosele nazale dilatate. O clipă mai târziu, o reacție explozivă: un pumn izbi masa de lucru.
— La dracu’, Ted! Complici totul.
— Hai, Wendell, să nu ne mai jucăm. Sunt sincer cu tine: e un gol în mintea mea, e ca și cum anumite întâmplări ar fi fost puse în dezordine.
Wendell negă din cap.
— Cine a zis asta? Doctorița Hill?
Acum era rândul lui Ted să rămână surprins.
— O cunoști?
— Ted, te rog, putem să lăsăm lucrurile așa cum sunt? Cel mai bine ar fi să deschizi ușa asta și să pleci. Crede-mă că e cel mai bine pentru tine. În tot acest timp, n-am făcut decât să te protejez.
Se priviră lung unul pe altul.
— Vrei să-ți spun ce cred? spuse Ted cu voce tremurândă.
Wendell deschise palmele și privi spre tavan, ca și cum n-ar fi avut niciun sens să-i spună că nu.
— Cred că organizația chiar există, continuă, și că eu am făcut parte din ea. Cred că Lynch m-a recrutat, mai demult, când eram mai tânăr…
— Termină, și nu mai vorbi despre organizația asta! strigătul lui Wendell explodă în încăperea aceea minusculă. Ți-am mai zis că asta a fost o idee de-a lui Lynch în timpul facultății, la o oră stupidă, la atelierul de scriere creativă. Nu are nicio legătură cu noi.
Ted se uită cu atenție la unul dintre pereți, pe care se afla un panou cu scule. Cu oricare dintre acelea ar fi putut să-l reducă la tăcere pe Wendell și să-l oblige să-i mărturisească tot ce știa.
— Ai de gând să-mi înfigi o șurubelniță în gât?
Ted oftă.
VP - 84
— Spune-mi ce știi, Wendell. Nu te mai juca! Spune-mi de ce anume zici că vrei să mă aperi.
Wendell nega din cap.
— Văd că nu capitulezi. Nu te-ai afla aici dacă ai fi dispus să o faci.
Wendell făcu o pauză, apoi: îți amintești de individul care se afla ieri la mine acasă?
— Roger.
— Te urmăresc îndeaproape, Ted, el și doctorița aia. Laura Hill, și tu ai fost suficient de prost cât să vorbești cu ea și să-i povestești totul. Dar nu te învinovățesc. Ei au reușit să te ducă de nas ca s-o faci.
— Așteaptă o clipă. Nu înțeleg nimic. Cine sunt ei? Și cum de-o cunoști pe Laura?
— Laura Hill și Carmichael sunt cei la vedere.
— Carmichael?
— Exact. Uite, Ted, amnezia ta, sau cum s-o fi numind ceea ce ți se întâmplă, a fost o binecuvântare. Ai dreptate că tu și cu mine ne cunoaștem, ai fost la mine acasă de nenumărate ori. Și Lynch la fel. Totul a decurs mai mult sau mai puțin bine până ce idiotul de Lynch s-a încurcat cu Holly. În momentul acela, au început problemele.
Wendell arătă cu degetul mare de la mână ceva în spate. Ted era atât de concentrat la cuvintele lui, că nu-i acordă acelui gest atenția cuvenită.
— Ce făceam cu Lynch?
— Nu avea nicio legătură cu tâmpenia asta de organizație. Nu te mai gândi la asta. Bietul de el, avea multe idei stupide, crede-mă… să se încurce cu nevastă-ta n-a fost singura lui idioțenie.
— Ai spus avea.
— Pentru mine, Lynch e mort.
Ted încuviință.
— Uite, Ted, există o anumită informație aici, la tine în cap – Wendell se înclină și arătă înspre fruntea lui Ted cu degetul arătător – care te compromite. Și pe mine, n-am s-o neg. Eram în siguranță, nu exista nimic îngrijorător. Dar atunci Holly te-a înșelat cu Lynch, tu ai aflat… și asta a făcut ca… în fine, să-ți pierzi mințile.
Ted se hotărî să-i cânte în strună.
— La un moment dat cred că am vrut să te omor, spuse Ted, dar nu aventura lui Holly a fost motivul. Am o tumoare la cap, Wendell. Mi-am pierdut mințile, cum zici… din pricina unei tumori.
Dacă pe Wendell îl surprindea vestea tumorii, știu s-o ascundă foarte bine.
VP - 85
