Ted continua să stea cu pleoapele pe jumătate închise și privirea pierdută. Imediat ce Laura se întoarse ca să plece, el își îndreptă ușor privirea spre ea ca să o vadă că iese din cameră.

McManus se întoarse mai târziu și, împreună cu alt asistent, îl îmbrăcară

într-o nouă salopetă de culoare gri. La un moment dat Ted se lăsă să cadă

într-o parte. Patul era cât de cât confortabil.

În timpul nopții se trezi de mai multe ori, amețit. Din pat zări holul în penumbră și camera de vizavi, de unde un bărbat în jur de cincizeci de ani se uita la el cu fața desfigurată de ură.

4.

— Hei! Vine dracului cineva odată!?

Ted bătu cu palma în peretele de sticlă. Își aduse aminte de Lynch, bătându-i la ușă cu aproape aceeași vehemență.

Se întoarse. Pe pat se afla potcoava; dormise strângând-o strâns lângă el, ca un copil care își ține la piept jucăria preferată. Știa că nu o putea folosi ca să spargă geamul, care în mod cert era blindat, dar avea să facă mult mai mult zgomot cu ea decât cu palmele sau țipând. Se duse să o ia, și era pe punctul de a produce primul zgomot, când bărbatul din camera de vizavi, care stătuse tot timpul așezat pe patul lui, cu chipul ascuns în spatele unei cărți, își ridică încet privirea și vorbi:

— Nu e o idee bună, spuse calm.

Vocea abia i se auzea prin geam.

— Deci acum, da, poți să vorbești, spuse Ted.

VP - 96

Primul lucru pe care încercase să-l facă înainte de a începe tot scandalul fusese să-i atragă atenția vecinului său, dar acesta se hotărâse să nu-l bage în seamă.

— O să vină în cincisprezece minute, adăugă bărbatul cu aceeași voce sacadată.

Amintirea bărbatului din noaptea trecută, stând în picioare în spatele peretelui de sticlă cu expresia aceea de ură teribilă pe chip, îi provocă lui Ted frisonul macabru al unui coșmar. Era profund diferit de calmul și surâsul vag ce se năștea acum pe buzele lui. Era un bărbat atrăgător, bronzat și cu părul tuns foarte scurt, înspicat cu fire albe la fel ca și barba lui tunsă cu grijă. Părea tipul cel mai inofensiv și de încredere din tot universul.

— Cincisprezece minute? Cum ai aflat?

Bărbatul ținu cu o mână cartea și ridică brațul liber. Manșeta cămășii gri se dădu la o parte și lăsă la iveală un ceas.

— Ceasuri, spuse.

— Foarte amuzant.

— La ora șapte ne vine rândul la spălat. Speram să pot termina capitolul acesta înainte să apară ăștia, adevărul e că nu luasem în calcul exuberanța ta matinală. Dădu cartea la o parte: Numele meu este Mike Dawson.

— La șapte e ora toaletei zilnice? Trebuie să fac pipi! În camera asta nu e nicio nenorocită de baie.

Mike râse.

— Ce ți se pare atât de amuzant?

— Că-i zici cameră, la fel ca ei. Adevăratele camere se află în partea cealaltă. Aici ne bagă când nu suntem cuminți.

Se așternu tăcerea. Un bărbat mărunțel și chel se uită timid la Ted dintr-una din celulele acelea cu geam. După ce Ted l-a remarcat, omul a dat înapoi.

— Sunt Ted.

— Bine ai venit în Lavender, Ted. Nu-ți face probleme, eu nu m-am purtat chiar așa rău, doar că uneori am nopți agitate.

— Nu erai aici când m-au adus?

— Nu. Când am ajuns eu, tu dormeai deja.

— O știi pe doctorița Hill?

Dawson se gândi ce să răspundă.

— Da, dar ea nu prea vine des pe-aici. Mai tot timpul stă în clădirea principală.

— Azi va trebui să vină, ți-o garantez.

— Dacă zici tu…

Ted se uită atent la potcoavă și, după ce cumpăni o clipă lucrurile, o lăsă

din nou să cadă în pat.

VP - 97

— Ce-i aia?

— Nimic. O amintire.

— Sunt foarte utile pe-aici amintirile. Dar îți dau un sfat: nu face mare paradă de ele! Când cei din partea cealaltă o să afle ce anume e important pentru tine, o să fie important și pentru ei. Așa funcționează lucrurile pe-aici. Dacă o pierzi, n-o s-o mai găsești, pentru că, crede-mă, dacă știu băieții ăștia ceva… e cum să găsească ascunzători.

Mike Dawson își duse degetul arătător la tâmplă și îl răsuci.

— O să țin seama de asta. Chiar dacă n-are importanță, fiindcă n-am de gând să-i cunosc pe cei din partea cealaltă. Chiar azi o să plec de-aici.

Mike se ridică în picioare. Se întinse lângă pat, își desfăcu brațele și picioarele și își arcui spre spate coloana vertebrală. Căscă și se apropie de geam. Lampa îi lumină fața, iar acum chiar semăna cu cel pe care Ted îl văzuse în visul său din timpul nopții.

— Nimeni nu hotărăște de unul singur când pleacă de-aici, Ted, spuse calm.

5.

La șapte fix sosiră doi infirmieri. Ușile se deschiseră și pacienții ieșiră în tăcere sub privirea perplexă a lui Ted, care lovi geamul și le ceru oamenilor o explicație pe care n-o primi niciodată. Colegii lui de pavilion se uitară la el cu atenție, inclusiv bărbatul mărunțel și chel, care era singurul ce purta cătușe la mâini și lanțuri la picioare. Dawson își luă rămas-bun cu o ușoară

înclinare a capului.

Ted rămase singur, în tăcere. Poate că ei se așteptau și își doreau ca el să

urle ca un posedat și să izbească în geam. Se așeză pe pat și căută potcoava printre cearșafurile răvășite. Așteptă o veșnicie, cu vezica plină ochi și reprimându-și dorința de a striga din nou.