— Ciudat, spuse Wendell, pentru o clipă am crezut că nu eu sunt acela care are pistolul.
Ted oftă. Simțea o zvâcnitură în cap. Se dusese la casa de lângă lac ca să
fie sigur că Wendell nu era mort, și acum că se aflau față în față, nu știa bine cum să procedeze. Îi era limpede doar că dacă tipul acela era periculos, el trebuia să afle, pentru binele lui Holly.
— Lynch mi-a vorbit despre organizație, despre îndreptarea greșelilor sistemului și împărțirea dreptății. Mi-a spus că tu ți-ai pierdut busola, că ai început să acționezi pe cont propriu și în afara oricărui protocol. Mi-a cerut să te omor.
Wendell nega din cap. Furia îi cuprindea din ce în ce mai mult chipul.
— Canalia, spuse Wendell ca pentru sine.
— De ce?
— Nu există nicio organizație, Ted, spuse Wendell furios. Îl știu pe Lynch din facultate, iar asta era o idee stupidă pe care o avea el; la momentul acela eram destul de apropiați. Asta se întâmpla acum mai bine de douăzeci de ani. De-a lungul anilor ne-am văzut din când în când, iar prietenia s-a tot diluat. Până acum câteva luni, când a vrut să mă șantajeze cu ceva din trecut, nu e cazul să comentez acum ce anume. A fost o tâmpenie din partea lui, pentru că a fost simplu să-i găsesc ceva. E inteligent, dar nu știe să-și păzească spatele. Pricepi?
— Nu.
— Lynch e amantul nevestei tale, nu eu.
— Ce?
— Am angajat doi tipi ca să găsească ceva, explică Wendell. Au aflat că
iese cu o femeie măritată, și i-au făcut o sumedenie de fotografii. I le-am trimis și i-am spus că data viitoare când va dori să mă șantajeze vom merge mult mai departe. N-am mai știut nimic despre el.
— Descrie-mi fotografiile alea!
— Ca să ce?
— Te rog.
VP - 72
— Nu știu, nu le-am prea acordat atenție.
— Era vreuna la restaurant?
— Da. Era o poză făcută din exterior prin geam. Stăteau la o masă, unul în fața celuilalt, iar el îi dădea ei să guste ceva.
Ted își amintea de fotografia aceea, doar că nu o văzuse în întregime.
Dacă ce îi spunea Wendell era adevărat, atunci bărbatul care apărea fotografiat cu Holly era chiar Lynch.
— Nu înțelegi? spuse Wendell. Lynch te-a căutat, te-a momit cu chestia asta cu organizația, ca astfel să omoare doi dintr-o lovitură.
Ideea avea sens, dar chiar și așa, Ted nu voia să creadă orbește. Nu-i mersese deloc bine crezându-l în principal pe Lynch.
— De ce voia să te vadă mort pe tine? întrebă Ted, încercând să stea comod pe scaunul acela mic și deloc confortabil.
— În afară de faptul că putea da în vileag povestea lui de dragoste? Lasă-mă să-ți explic. Justin Lynch nu a făcut decât să mă invidieze de când ne-am cunoscut, și de fiecare dată a făcut-o cu și mai multă încăpățânare și într-o manieră tot mai evidentă. Resentimentul său ne-a ros prietenia până ce a făcut-o praf. Uite unde locuiesc, uite mașina pe care o conduc, familia pe care o am; firma mea facturează sute de milioane de dolari pe an, și în mod cert ai văzut unde lucrează el; biroul acela jegos în care muncește la cazuri insignifiante de femei înșelate și alte fleacuri. Și nimeni nu poate să afirme că la început nu l-am ajutat… dar pentru fiecare decizie corectă luată de mine, el a luat una greșită. Crezi că sunt suficiente motive ca să vrea să scape de mine? Dar lașul nici măcar nu a îndrăznit s-o facă el însuși. A recurs la tine și la farsa asta de organizație.
Ted a rămas pe gânduri. Erau câteva chestiuni fundamentale pe care nu reușea să le lămurească. Cum aflase Lynch de chestia cu sinuciderea? Era neverosimil să fi inventat aiureala cu clubul sinucigașilor în atât de puțin timp. Trebuie că o știa de dinainte. Chestiunea era cum oare? Și dacă o știa de dinainte, de ce să nu permită ca Ted să se sinucidă și astfel să-i lase drumul liber lui Holly?
Tu nu voiai să te sinucizi.
— La ce te gândești? întrebă Wendell.
— E totul destul de confuz.
— E destul de ușor, crede-mă. Justin n-ar fi îndrăznit niciodată să apară în fața mea și să apese pe trăgaci; nu are curajul ăsta. Avea nevoie de cineva și tu erai cel pe care îl avea la îndemână. Mi se pare ciudat să crezi că ai fi fost în stare să o faci; e limpede că nici tu nu știi să alegi.
VP - 73
Ted se simți insultat complet aiurea. În nălucirea lui, îl omorâse pe Blaine și pe însuși Wendell exact ca un profesionist. Până și să-l adoarmă pe câinele lui Blaine putuse!
Din nefericire, în această realitate, Ted trăsese doar în siluetele negre din poligonul de trageri. Wendell avea dreptate: era incapabil să omoare pe cineva.
Exista doar o fisură în teoria lui Wendell: dacă ei chiar nu se cunoșteau, cum era posibil ca Ted să-și amintească faptul că fusese la el acasă?
Nu știai cum e, azi e pentru prima dată când te afli aici.
Din nou, același gând înnebunitor. Voia să se agațe de ceea ce experimentase când ajunsese, mergând pe jos pe drumul de pământ care ducea spre casă, când și-a putut aminti fiecare detaliu al vilei fără să se fi apropiat încă de aceasta. Gândul acela fusese real. Trebuia să se agațe de imaginea aceea. Imediat îi veni în minte potcoava; se gândi că dacă o va strânge în mână cu toată puterea avea să șteargă orice fel de îndoială. Își băgă mâinile în buzunare.
Wendell deveni atent. Apucă arma cu viteza unui fulger.
Dar Ted înțelese imediat că Wendell nu reacționase la încercarea lui de a apuca potcoava. În timp ce îl țintuia cu arma, Wendell se uita printr-una dintre ferestrele castelului.
— Credeam că ai venit singur! îl acuză Wendell fără să-și ia ochii de pe geam.
