nu i-l mărturisise în mod direct. Ea nu părea să simtă același lucru. Când aventura cu Carmen eșuă, Marcus începu să se apropie discret de doctoriță

și să comenteze cât de rău îi mergea cu ea, și chestii de genul acesta, iar într-o bună zi Laura începu să-i facă semne sau să-i arate momeli: un zâmbet, o atingere cu șoldul, o mână pe spate care întârzie mai mult decât te-ai fi așteptat… De vreo două, trei ori el încercă să meargă și mai departe, să-i sugereze să iasă împreună la cină sau să se întâlnească în afara spitalului, dar ea se scuză, de mai multe ori, chiar dacă niciodată într-o manieră

categorică. Marcus ajunse să creadă că felul în care se purta Laura se datora faptului că doar voia să uite, o dată pentru totdeauna, de fostul ei soț. Cui pe cui se scoate. Marcus nu dorea să fie pe post de premiu de consolare, dar se pare că devenea tot mai convins de faptul că felul ei nebunesc și aiuritor de a flirta era forma prin care îi spunea că îl așteaptă.

Asta trebuia să fie.

VP - 91

Dar exista și o altă chestiune, una pe care Marcus nu voia să o recunoască, și anume că Laura scotea foloase din relația lor. Urcase în ierarhia spitalului și obținuse ca Marcus să intervină pentru ea nu doar o dată în fața directoarei generale, doctorița McMills.

Laura se uita fix la el.

— Am nevoie de o favoare imensă, Marcus.

El se înfiora. Îi ceruse favoruri și înainte, dar niciodată nu folosise adjectivul imens.

— Dacă îmi stă în puteri…

— Am nevoie să internez un pacient în pavilionul C, spuse ea trecând direct la subiect.

Marcus își veni în fire.

— Asta n-o să fie o problemă. Avem cinci camere disponibile. Am să-i trimit actele lui Sarah imediat ca să…

— Am nevoie acum.

Laura îl îngheță cu privirea ei de Medusa.

— Ce vrei să zici cu acum?

Procedura de aprobare a unui nou intern ar dura câteva zile. Marcus putea să realizeze lucrurile într-un timp record și chiar și așa…

— Asistentul-șef se află chiar acum în pavilion, cu pacientul. Trebuie să

autorizezi internarea.

Nu te înșela, Marcus. Nu da un răspuns greșit.

Sau te va transforma în stâncă…

— Laura, ai înnebunit? Cum adică e acolo acum?

— În hol. Oamenii tăi de la pază nu i-au lăsat să-l interneze, chiar dacă au zis că e adus din partea mea.

— Bineînțeles că n-o să-i lase să intre! Marcus se ridică în picioare. Nu pot să cred! Doar faptul că se află acolo, și reputația mea deja e pătată. Te rog să-i dai afară din pavilion în clipa asta.

Marcus se îndreptă spre singura fereastră din biroul său, de la etajul al doilea, și se uită în curtea pavilionului central, trist și gol în momentele acelea, și unde doar un paznic mătura frunzele uscate. Își duse mâna la frunte. Nu voia să se întoarcă, fiindcă știa că dacă avea să o facă se va îndupleca, iar ceea ce-i cerea ea era un delir care-i putea compromite în mod serios cariera. Auzi cum Laura se ridica din scaun. Așteptă să audă ușa deschizându-se, dar niciun zgomot nu ajunse până la el. Simți doar parfumul său dulceag, și apoi vocea ei murmurată foarte aproape de urechea lui.

— Uită-te la mine, Marcus, te rog… Lasă-mă să-ți explic! El se întoarse.

VP - 92

Se afla din nou acolo, privirea aceea profundă și atingerea delicată a degetelor sale odihnindu-se în mâna lui Marcus, degetul mare mișcându-se într-o mângâiere aproape imperceptibilă.

— Știu ce-ți cer, spuse Laura în șoaptă. N-aș apela la tine dacă n-aș crede că ești singura mea speranță.

Ce voia să spună?

Marcus se dădu la o parte. Nu-i putea cere coerență creierului său excitat de atingerea Laurei, subjugat de parfumul ei și de privirea aceea hipnotică.

— Laura, te rog, spuse în timp ce se îndrepta spre cealaltă parte a biroului căutând protecția mesei.

Ea îl urmări cu privirea, dar nu se apropie.

Rămase lângă fereastră cu o expresie pierită, aproape obligându-l pe Marcus să se întoarcă alături de ea ca să o consoleze. Trecuse de la flirt la jale într-o fracțiune de secundă.

— Mă doare că nu ai încredere în mine.

— Am încredere în tine! Spune-mi cel puțin cine este pacientul. De ce vrei să fie internat atât de repede.

— E un pacient special.

— Nu înțeleg. Cineva pe care îl cunoști?

— Nu. Laura se întoarse la locul ei: Nu pot să-ți vorbesc acum despre pacient. Asta ar însemna mult timp, și așa cum ți-am spus, Roger se află în momentul acesta cu el în pavilionul C. Este foarte important pentru tratamentul său să fie internat în momentul acesta. Ar putea să se blocheze complet dacă nu o fac.

— Doamne sfinte, Laura!

Marcus luă și el loc. Stând cu coatele pe birou, își prinse capul în mâini și închise ochii, negând din cap fără încetare.

Când își ridică privirea, o surprinse pe Laura schițând un surâs care dispăru imediat.

— Ce e atât de amuzant, Laura?

— Gestul acela pe care tocmai l-ai făcut… nu contează, e ceva personal.

— La fel ca pacientul tău.

— Exact.

Marcus începea să-și întărească convingerile. Nu avea de ce să cedeze în fața manipulărilor Laurei. Dacă ea îndrăznea să-i ceară ceva de genul ăsta, o făcea pentru că el, în trecut, îi permisese să aibă atribuții care nu-i aparțineau. Ce avea să urmeze?

— Dacă pacientul ăsta al tău nu poate sta în pavilionul comun, și nu am de ce să mă îndoiesc de decizia ta profesională, atunci sunt sigur că Sarah va înțelege. Îți ofer tot sprijinul meu, dar doar atât pot.

VP - 93

Laura făcu o pauză ca să se gândească.