— Sarah nu va aproba în viața ei ca un pacient să fie internat în pavilionul C fără ca mai întâi să fi fost evaluat de o comisie medicală. Știi foarte bine asta.

— Nu știu ce să zic. Sunt legat de mâini.

Laura se ridică pentru a doua oară. Se sprijini de biroul de lângă Marcus.

De acolo putea să privească pe fereastră și să se uite și la el.

— O să-ți zic cum facem, spuse cu voce gravă. Dă-mi formularul cu aprobarea semnată de tine, am să-l completez eu și am să-l duc personal în pavilionul C. Dacă cineva o să-și dea seama, voi spune că l-am furat de la tine din birou.

Marcus rămase cu gura căscată.

— De ce să faci una ca asta?

— Doar știi cum sunt când e vorba de slujba mea, Marcus. Nu mă

interesează birocrația, nici să-mi construiesc vreo carieră în spitalul ăsta de tot rahatul. Pentru mine importanți sunt pacienții. Și în mod special pacientul ăsta. Dacă nu-l internez chiar astăzi în pavilionul C, poate că o să

pierd tot ce am obținut, și n-am să permit una ca asta.

— Dacă va sta la mine în pavilion, va trebui să-mi spui câte ceva despre omul ăsta.

— O să-ți spun. Lasă-mă câteva ore și o să-ți spun tot ce vrei.

— Când o să stai de vorbă cu Sarah?

— Imediat ce-o să pot. Unde sunt formularele de internare?

Ieșiră împreună din birou. Secretara lui Marcus se afla în pauza de masă, iar asta era în favoarea lui.

— Uite aici, spuse el întinzându-i un document pe care îl scoase dintr-un fișet. Acum ai văzut de unde l-am luat.

Ea făcu un gest aprobator. Îl lăsă pe masă.

— Trebuie să-l semnezi, Marcus.

— Ce? N-ai zis tu că o să-mi falsifici semnătura?

— Nu, asta voi spune după aia, ca să pot justifica de unde am documentul.

Acum trebuie ca cei de jos să nu bănuiască nimic. Eu nu pot nici măcar să

pun mâna pe pix ca să semnez în locul tău. Trage o semnătură asemănătoare cu a ta, și cu asta basta.

Marcus căzu în plasă din nou.

— Un expert poate…

— Marcus, ți-am spus că o să zic că am falsificat semnătura! De ce vrei să

te învârți atâta în jurul cozii? Îți cer o favoare, mie îmi țâțâie fundul, eu sunt aia care își dă foc la valiză cu toate chestiile astea. Ți-am zis că o să-ți explic ceva mai târziu toate amănuntele, dacă vrei, și că o să zic că am furat VP - 94

documentul ăsta. Ești atât de grijuliu ca nu cumva să greșești cu ceva în munca ta, încât ai ajuns să te transformi într-un birocrat.

Vai!

— O să semnez.

Marcus înșfăcă un pix de pe masa secretarei sale.

Îi întinse documentul, acum cu semnătura pe el.

— Știam că mă pot baza pe tine, spuse Laura schițând un surâs.

Se apropie până ce chipurile lor se aflau la mai puțin de douăzeci de centimetri. Oare avea să-l sărute? Pupilele ei zvâcniră pline de pasiune cercetându-i chipul.

Nu-l sărută.

3.

Laura Hill îi dădu formularul paznicului, aproape fără să se oprească din mers. Bărbatul dădu să-i spună că trebuia să-l ducă mai întâi la oficiul administrativ, dar înainte de a termina fraza ea îi răspunsese deja că avea s-o facă mai târziu și că singurul lucru important în momentul acela era să-l conducă pe pacient la el în rezervă. Paznicul nu mai adăugă niciun cuvânt.

Laura, Roger și asistentul medical McManus se îndreptară spre saloane, drept care fură obligați să treacă prin alte două cordoane de pază și prin salonul comun unde mai mulți pacienți se uitară la ei cu vădit interes. Acolo se întâlniră cu Robert Scott, asistentul-șef al pavilionului C, cu care Roger era prieten. Îi primi cu un salut protocolar și imediat îi informă că rezerva era pregătită, era la curent cu toate și nu avea să pună întrebări. Din punctul lui de vedere, dacă doctorița Hill ajunsese la vreo înțelegere cu directorul Grant ca să evite vreo procedură, asta nu-l privea pe el.

Saloanele acelea erau moderne, cu un perete întreg din sticlă. Ușa se deschidea și cu ajutorul unei telecomenzi sau introducând un cod. Scott băgă

cardul de identificare în canelura cititorului de date –, apoi introduse codul, iar ușa se deschise cu un zgomot delicat, ca și cum ar fi fost aspirată. Laura împinse scaunul cu rotile în interiorul camerei; Roger și McManus îl apucară

pe Ted de subsuori și îl așezară în pat. Potcoava îi căzu și zăngăni pe gresie.

Laura se aplecă, o luă de pe jos și, după ce se gândi câteva clipe, i-o puse din nou lui Ted în mână. Efectul somniferului începea să treacă, astfel încât el putu să strângă cu degetele unul din brațele de metal.

— Lăsați-mă o clipă singură cu el!

VP - 95

Cei doi bărbați se uitară neliniștiți unul la celălalt. În cele din urmă, îi făcură pe plac. Ted avea cătușe la mâini și la picioare, și abia dacă putea să

miște degetele.

Roger și McManus se întâlniră cu Scott pe hol. Acesta din urmă se uita insistent spre cameră. Dacă avea să i se întâmple ceva doctoriței, el urma să

răspundă, și adevărul era că nu știa nimic despre tipul acela, poate că se prefăcea și putea s-o strângă de gât pe femeie cu cea mai mică ocazie.

Existau pacienți în pavilionul acela care ar fi făcut așa ceva, ba chiar și mai mult, dacă li s-ar fi întins un deget.

Dincolo de peretele de sticlă, Laura se apropie de Ted.

— Vorbim mâine, îi spuse. Încearcă să te odihnești. Aici o să te simți bine.