8.
Ted îl așteptă pe Wendell în parcarea enormă. Până în urmă cu patruzeci de ani, funcționase în locul acela o faimoasă fabrică de mașini de scris din care mai rămăsese doar o clădire abandonată.
— Ce cauți aici? zise Wendell și se opri brusc când îl văzu.
Ted ridică din umeri.
— Trebuia să vorbesc cu tine.
— Cum de m-ai găsit?
— Ești proprietarul acestui loc, nu-i așa?
Întocmai așa era, Wendell cumpărase fabrica prin intermediul cuiva.
Ridicase de jur-împrejur un zid de vreo doi metri, pusese sârmă ghimpată pe partea de sus și lacăte pe poarta de acces. Fabrica era situată în mijlocul neantului, și totuși în parcare se găseau sticle sparte și mâzgăleli pe pereți.
— Ce cauți aici, Ted? întrebă Wendell cu resemnare și se opri lângă
portiera mașinii sale.
— Păi, ți-am zis. Trebuie să vorbesc cu tine.
Wendell privea în toate direcțiile în același timp.
— Ai venit cu individul ăla în halat?
— Am venit singur.
VP - 82
Wendell dădu din cap și se îndreptă spre un colț al clădirii.
— Urmează-mă!
După câteva secunde de nesiguranță, Ted porni după el. După ce dădură
colțul clădirii îl văzu pe Wendell în fața unei porți metalice, ușor aplecat și ținând în mâini un breloc cu mai mult de douăzeci de chei. Când încercă una și ușa nu se deschise, îi dădu o ușoară lovitură cu piciorul și înjură printre dinți, un gest căruia lui Ted îi aduse aminte de tatăl său, care obișnuia să facă
același lucru cu ușa de la magazie când era el mic. În cele din urmă, Wendell găsi cheia potrivită și intră, lăsând ușa deschisă în spatele lui. Ted se apropie și la început văzu un dreptunghi întunecat în locul chipului lui Wendell, care abia se zărea. Pe măsură ce se obișnui cu lipsa de lumină, descoperi că era vorba despre o încăpere cu tot felul de scule, cât o baie de mare. Exista o masă de lucru plină cu obiecte, iar de jur-împrejur o serie de rafturi cu tot felul de recipiente, cutii cu vopsea și alte obiecte acoperite de praf. Chiar și fără să intre, Ted simți un amestec de miros de carceră și dizolvant care-l făcu să strâmbe din nas. Wendell aprinse lampa.
— Intră, porunci.
Ce-i cu omul ăsta și cu mania lui de a-i plăcea să stea de vorbă în locuri ciudate și incomode? În cămăruța asta abia dacă e loc să stai în picioare.
— Ai de gând să închizi ușa?
Drept răspuns, Wendell se întinse și puse mâna pe clanță. Dreptunghiul de lumină naturală se comprimă până ce dispăru. Lămpița înnegrită avu nevoie de câteva secunde până ce crea din nou contururi în interiorul odăii.
Mirosului penetrant de dizolvant i se adăugă și căldura, ca factor de disconfort. Wendell purta o haină de piele, așa încât probabil că murea de cald.
— Ce vrei să știi, Ted? zise Wendell și abia dacă își mișcă buzele, trăsăturile părându-i sculptate în piatră.
Se aflau la o jumătate de metru unul de celălalt. Ted se sprijini de o etajeră; îi era frică să nu leșine.
— Trec direct la subiect. Știu că m-ai mințit, și vreau să știu de ce anume.
Ieri, la tine acasă, te-ai prefăcut că nu mă cunoști. Dar tu și cu mine ne-am mai văzut înainte.
— Ah, da? Unde?
— Doar știi că n-am un răspuns la întrebarea asta. Te-ai prefăcut că nu mă cunoști pentru că știai că puteai să obții câștig de cauză.
— Regret că trebuie să-ți spun că te înșeli.
— Nu mă înșel, afirmă Ted.
Adevărul e că nu avea nimic concret ca să-l contrazică pe Wendell, dar voia să-l pună la încercare, voia să treacă puțin peste limite. Uneori în șah VP - 83
inițiezi un atac despre care nu ți-e foarte clar dacă va conduce la ceva concret sau la propria ta înfrângere; dar adevărul este că rivalul tău nu o știe.
— Încep să-mi amintesc, adăugă Ted.
Chipul lui Wendell se transformă. Lipsa siguranței de sine îl trăda.
— Te-ascult…
Wendell se dădu un pas înapoi și se lovi de o etajeră care nu era perfect stabilă. Obiectele se zgâlțâiră, dar nu căzură.
