Își văzu camera de lucru. Simți greutatea Browningului. Loviturile în ușă.
Deschise ochii.
Din nou, pivnița bântuită de umbre. Oposumul. Își duse mâna la buzunarul pantalonului. Scoase potcoava și se uită atent la ea, strângând-o cu putere în mână.
Ușa se deschise. Acolo se afla Roger urmat de un alt infirmier. În mână
ținea o seringă. Oposumul se dădu la o parte ca să-l lase să treacă.
VP - 88
PARTEA A TREIA
1.
Spitalul psihiatric Lavender Memorial din orașul Boston găzduia patruzeci de pacienți periculoși în modernul pavilion C al clădirii anexe. În locul acela îl duseră pe Ted McKay așezat într-un scaun cu rotile, cu gâtul ușor înclinat și un fir de salivă scurgându-i-se pe la colțul gurii. Roger Connors, asistentul-șef, împingea scaunul cu rotile însoțit de unul din oamenii lui de încredere, un tânăr înalt și subțire cu privire aprigă, pe nume Alex McManus. Camerele se aflau în aripa de est, și ca să ajungă acolo trebuia să treacă printr-un punct de control. Când gardianul însărcinat cu paza acelui sector îi văzu apropiindu-se, ridică din sprânceană și le bară
drumul cu brațul.
— Ăsta cine mai e?
— Theodore McKay, răspunse Roger.
Gardianul lăsă pe masă ziarul pe care îl citea și aruncă o privire pe monitoarele camerelor de supraveghere pe care le avea în față, o regulă pe care trebuia s-o respecte de fiecare dată când părăsea punctul de pază. Se apropie de cei proaspăt sosiți și îi observă de după gratii.
— N-am niciun ordin de internare, Roger, spuse oarecum incomodat.
Lucra de mai puțin de un an în spital și protocoalele se respectau fără
excepții.
— Doctorița Hill vorbește exact în momentul acesta cu Marcus.
Marcus Grant era directorul pavilionului C.
Gardianul nu știu ce să răspundă. De când lucra în tura de zi, nu se făcuseră decât foarte puține internări, și oricum fuseseră anunțate cu câteva zile mai înainte.
— Nu pot să te las să intri fără bilet de internare. Îmi pare rău.
— Vom aștepta aici.
Gardianul încuviință din cap, încă stingherit de situație, și se uită cu mai multă atenție la Ted, care continua să stea cu capul înclinat, pleoapele pe jumătate închise și firicelul de bale atârnându-i la cinci centimetri de bărbie.
Era îmbrăcat în salopeta gri regulamentară, și purta cătușe la mâini și la picioare. Timp de câteva secunde, pupilele sale păreau că se fixează asupra VP - 89
ochilor gardianului, dar era evident că efectele somniferului administrat nu-l lăsau să iasă din transa aceea decât peste câteva ore.
— Care-i treaba cu ăsta? întrebă.
Mai mulți pacienți din pavilionul acela erau criminali, violatori, sau amândouă la un loc; unii chiar făcuseră ceva valuri prin mass-media.
Numele de Theodore McKay nu-i spunea nimic gardianului.
— Am putea măcar să-l ducem în cameră? spuse McManus, în mod vizibil deranjat.
Era pentru prima dată când vorbea. Roger, care continua să se țină strâns de scaunul cu rotile, se întoarse și îi aruncă o privire reprobatoare.
— Este unul dintre pacienții doctoriței Hill, se limită să explice Roger.
— Chestia asta o să rămână aici, spuse gardianul arătând înspre potcoava pe care Ted o strângea cu amândouă mâinile.
— Mai vedem noi.
2.
Marcus Grant era directorul pavilionului C, avea cincizeci de ani și mari posibilități de a deveni cândva director general; de aceea muncea enorm în fiecare zi. Era necăsătorit și nu avea copii (și totul părea să indice că nu avea să-i aibă), iar din păcate, singura lui dorință realistă era să ajungă să ocupe funcția cea mai importantă la Lavender Memorial. Nu renunțase de tot la posibilitatea de a cunoaște o femeie care să merite să se însoare cu ea, dar de ce să se mintă, era ceva care pe zi ce trecea părea mai de nerealizat. Erau zile în care prefera să se resemneze și să-și concentreze energia la treburile cotidiene… dar în altele simțea un gol imens. Ceva nu mergea bine; poate că
el era de vină sau poate că era doar o chestiune de nenoroc; probabil, un amestec din cele două. Menținuse relații trainice cu cine nu trebuia; îi era greu să pună punct unei relații cu o femeie când știa că nu era ceva de viitor.
De exemplu, relația pe care o avea acum cu o anume Carmen, o femeie cu un an mai tânără ca el, divorțată, și cu doi copii de douăzeci și ceva de ani care studiau departe, la universitate. Carmen era o ființă veselă și pătimașă, un spirit liber. Maturitatea, cuibul gol, o casă cu ipoteca plătită și o slujbă, cea de coafeză, care nu o solicita excesiv, toate acestea, mai mult sau mai puțin, o transformaseră într-o femeie stăpână pe sine, dispusă să se bucure de fiecare moment și să experimenteze. Dar Marcus simțea pentru ea un veritabil interes doar în ce privește sexul și câteva clipe de zvăpăială. Nu exista nicio conexiune profundă; Carmen era superficială, fără ambiții, și, ce VP - 90
era mai rău, nu înțelegea cât de importantă era munca în viața lui Marcus.
Muncești prea mult, iubitule, ar trebui să faci ca mine la coafor, eu am învățat să mă organizez și aproape că n-am ce face cu timpul. Marcus mai trecuse și înainte prin așa ceva: o relație fără viitor. Din nou. Vine o clipă
când pur și simplu îți dai seama. Cât despre Carmen, Marcus își dăduse seama.
— Pot să intru? întrebă Laura Hill băgând capul pe ușă.
