— Ce-ai văzut?

— Nimic.

— Ce-ai văzut?

Ted stătu pe gânduri.

— Mi s-a părut că văd un oposum, dar poate că mi-am imaginat.

— E prima dată când îl vezi? întrebarea îl luă pe Ted prin surprindere.

— La ce te referi?

— E o întrebare simplă.

VP - 113

— Da, spuse Ted ferm.

Mike își frecă bărbia cu mâna.

— Un oposum… spuse cu voce joasă.

— Care-i treaba? Și tu l-ai văzut? înainte, vreau să zic.

— Nu, dar după masa de prânz o să-mi povestești totul legat de oposumul ăsta.

Expresia plină de mister ce-i apăruse pe chip dispăru. Luă cartea pe care o aruncase pe pat la ieșirea din baie și se întinse să citească, fără să mai spună nimic.

10.

Ted își luă tava cu prânzul, file de pește cu sos de mazăre, și căută masa cea mai îndepărtată. Sala de mese din pavilionul C nu era spațioasă, așa că

oriunde s-ar fi așezat tot n-ar fi găsit liniștea dorită. De la masa alăturată, patru pacienți îl priviră cu atenție și încercară să înfiripe o conversație prietenoasă. El le răspunse că n-avea chef de vorbă, iar aceștia se resemnară.

Adevărul era că simțea nevoia să se gândească. Își dădea seama că, treptat, acceptase șederea în Lavender cu relativă lejeritate, iar asta îl indigna oarecum, ca și cum în adâncul lui știa că era necesar să stea închis undeva.

Mintea sa era un puzzle fără logică, încercase să se sinucidă din cauza unei tumori de care nu suferea… Era posibil chiar să fi omorât doi oameni. Oare ăsta să fi fost motivul pentru care l-au închis în pavilionul C? Era el oare un asasin asemenea lui Dawson? Prea multe întrebări pentru a se da bătut și a-și accepta captivitatea. Nici măcar nu avea putere să lupte pentru a le vedea pe fete și pe Holly. Desigur că le ducea dorul, mai ales lui Cindy și Nadine; gândul la fiicele sale îl durea cel mai mult. Dar, ce le-ar fi putut spune? Ce i-ar fi explicat lui Holly? Dacă nu tumoarea fusese motivul comportamentului său, atunci ce anume?

Mâncă în liniște, dus pe gânduri, uitându-se pe fereastră cu privirea pierdută.

Cineva de la masa alăturată îi spune ceva, dar Ted îl ignoră. Incidentul din cameră îl tulburase. Când se va sfârși oare? Văzuse oposumul în cutie și nu-și putuse lua ochii de la el; până când Mike se întorsese, acesta deja dispăruse. Exact la fel cum se întâmplase acasă la Robichaud, când animalul se ascunsese în anvelopă. De fiecare dată când văzuse acel animal respingător crezuse că era real, pentru ca apoi să se convingă că îl visase sau, poate mai rău, că și-l închipuise. La ce trebuia să se gândească acum?

VP - 114

Oare visa? Se concentră asupra cuțitului de plastic cu care mânca, îl observa cu atenția caracteristică unui cercetător, la fiecare detaliu, la forma rotundă

a fructului de mango, îl ținu deasupra tăvii și se concentră. Cuțitul se îndoi și se rupse producând un trosnet scurt. Câteva râsete se auziră la masa alăturată. Ted examină cele două părți ale cuțitului rupt, le mișcă cu degetul… Oare chiar atingea acele bucăți în realitate?

Suspină. Privi cu resemnare ce mai rămăsese din fileul de pește, iar apoi cuțitul rupt.

Voia să plece, când Lester apăru din senin și se așeză lângă el. Nu părea așa de tulburat ca în alte dăți.

— Știu că n-ai avut nicio legătură cu aparatul meu, spuse el pe un ton împăciuitor. L-am găsit.

— Puțin îmi pasă.

Lester avea ochii lui Gollum, mari și vicleni, și cu cât Ted îi privea fix, cu atât păreau că se măresc. Și dacă i-ar fi înfipt o bucată din cuțitul rupt în acei ochi giganți?

— Te-am auzit aseară vorbind cu Dawson, continuă Lester, îl întrebai despre șah.

Ted se ridică. Apoi se așeză din nou și încuviință.

— Te-am auzit din camera mea, repetă omulețul. Îl întrebai când a fost adus șahul, iar el ți-a răspuns că în urmă cu șase luni.

Într-adevăr, asta îi spusese Michael. Ar fi putut să-l mintă?

— E adevărat?

Lester își masă bărbia. Calcula în minte.

— Da, e adevărat. Dar eu știu cine l-a adus.

— Cine?

— Bine, de fapt…

— Cine?

Ted îl luă pe Lester de gulerul cămășii și-l trase înspre el. Câțiva pacienți se întoarseră. De la una din mese se ridică Robert Scott, asistentul-șef, și îi privi până când Ted îi făcu semn că purtau doar o conversație amicală.

— Cine, Lester? întrebă din nou Ted.

Omulețul probabil că văzuse ceva în ochii lui Ted, pentru că nu mai rămăsese nimic din căldura din ziua precedentă.

— Doctorița Hill. Ea și asistentul de culoare au venit într-o zi și i l-au dat lui Scott. I-am văzut.

Ted îl studie preț de câteva clipe.

— Nu te cred. Și tu unde erai?

— Pe hol. I l-au dat chiar acolo, în văzul tuturor. Bine, nu chiar în văzul tuturor, pentru că eu eram singur, dar nu m-au văzut. Doctora Hill nu vine VP - 115

des pe-aici, iar când o face, e mereu însoțită de un asistent, cred că Roger se numește. I-a dat cutia cu piesele de șah lui Scott, doar că la început el nu știa că era vorba despre o cutie de șah, l-am urmărit până în salon unde el a așezat-o pe raft alături de celelalte jocuri.

— Și asta s-a întâmplat acum șase luni.

Lester aprobă din cap cu vehemență și adăugă: