Acum trebuie ca cei de jos să nu bănuiască nimic. Eu nu pot nici măcar să
pun mâna pe pix ca să semnez în locul tău. Trage o semnătură asemănătoare cu a ta, și cu asta basta.
Marcus căzu în plasă din nou.
— Un expert poate…
— Marcus, ți-am spus că o să zic că am falsificat semnătura! De ce vrei să
te învârți atâta în jurul cozii? Îți cer o favoare, mie îmi țâțâie fundul, eu sunt aia care își dă foc la valiză cu toate chestiile astea. Ți-am zis că o să-ți explic ceva mai târziu toate amănuntele, dacă vrei, și că o să zic că am furat VP - 94
documentul ăsta. Ești atât de grijuliu ca nu cumva să greșești cu ceva în munca ta, încât ai ajuns să te transformi într-un birocrat.
Vai!
— O să semnez.
Marcus înșfăcă un pix de pe masa secretarei sale.
Îi întinse documentul, acum cu semnătura pe el.
— Știam că mă pot baza pe tine, spuse Laura schițând un surâs.
Se apropie până ce chipurile lor se aflau la mai puțin de douăzeci de centimetri. Oare avea să-l sărute? Pupilele ei zvâcniră pline de pasiune cercetându-i chipul.
Nu-l sărută.
3.
Laura Hill îi dădu formularul paznicului, aproape fără să se oprească din mers. Bărbatul dădu să-i spună că trebuia să-l ducă mai întâi la oficiul administrativ, dar înainte de a termina fraza ea îi răspunsese deja că avea s-o facă mai târziu și că singurul lucru important în momentul acela era să-l conducă pe pacient la el în rezervă. Paznicul nu mai adăugă niciun cuvânt.
Laura, Roger și asistentul medical McManus se îndreptară spre saloane, drept care fură obligați să treacă prin alte două cordoane de pază și prin salonul comun unde mai mulți pacienți se uitară la ei cu vădit interes. Acolo se întâlniră cu Robert Scott, asistentul-șef al pavilionului C, cu care Roger era prieten. Îi primi cu un salut protocolar și imediat îi informă că rezerva era pregătită, era la curent cu toate și nu avea să pună întrebări. Din punctul lui de vedere, dacă doctorița Hill ajunsese la vreo înțelegere cu directorul Grant ca să evite vreo procedură, asta nu-l privea pe el.
Saloanele acelea erau moderne, cu un perete întreg din sticlă. Ușa se deschidea și cu ajutorul unei telecomenzi sau introducând un cod. Scott băgă
cardul de identificare în canelura cititorului de date –, apoi introduse codul, iar ușa se deschise cu un zgomot delicat, ca și cum ar fi fost aspirată. Laura împinse scaunul cu rotile în interiorul camerei; Roger și McManus îl apucară
pe Ted de subsuori și îl așezară în pat. Potcoava îi căzu și zăngăni pe gresie.
Laura se aplecă, o luă de pe jos și, după ce se gândi câteva clipe, i-o puse din nou lui Ted în mână. Efectul somniferului începea să treacă, astfel încât el putu să strângă cu degetele unul din brațele de metal.
— Lăsați-mă o clipă singură cu el!
VP - 95
Cei doi bărbați se uitară neliniștiți unul la celălalt. În cele din urmă, îi făcură pe plac. Ted avea cătușe la mâini și la picioare, și abia dacă putea să
miște degetele.
Roger și McManus se întâlniră cu Scott pe hol. Acesta din urmă se uita insistent spre cameră. Dacă avea să i se întâmple ceva doctoriței, el urma să
răspundă, și adevărul era că nu știa nimic despre tipul acela, poate că se prefăcea și putea s-o strângă de gât pe femeie cu cea mai mică ocazie.
Existau pacienți în pavilionul acela care ar fi făcut așa ceva, ba chiar și mai mult, dacă li s-ar fi întins un deget.
Dincolo de peretele de sticlă, Laura se apropie de Ted.
— Vorbim mâine, îi spuse. Încearcă să te odihnești. Aici o să te simți bine.
Ted continua să stea cu pleoapele pe jumătate închise și privirea pierdută. Imediat ce Laura se întoarse ca să plece, el își îndreptă ușor privirea spre ea ca să o vadă că iese din cameră.
McManus se întoarse mai târziu și, împreună cu alt asistent, îl îmbrăcară
într-o nouă salopetă de culoare gri. La un moment dat Ted se lăsă să cadă
într-o parte. Patul era cât de cât confortabil.
În timpul nopții se trezi de mai multe ori, amețit. Din pat zări holul în penumbră și camera de vizavi, de unde un bărbat în jur de cincizeci de ani se uita la el cu fața desfigurată de ură.
4.
— Hei! Vine dracului cineva odată!?
Ted bătu cu palma în peretele de sticlă. Își aduse aminte de Lynch, bătându-i la ușă cu aproape aceeași vehemență.
Se întoarse. Pe pat se afla potcoava; dormise strângând-o strâns lângă el, ca un copil care își ține la piept jucăria preferată. Știa că nu o putea folosi ca să spargă geamul, care în mod cert era blindat, dar avea să facă mult mai mult zgomot cu ea decât cu palmele sau țipând. Se duse să o ia, și era pe punctul de a produce primul zgomot, când bărbatul din camera de vizavi, care stătuse tot timpul așezat pe patul lui, cu chipul ascuns în spatele unei cărți, își ridică încet privirea și vorbi:
— Nu e o idee bună, spuse calm.
