Marcus era parcă smuls din propriile gânduri, iar chipul i se lumină.
— Ce surpriză plăcută! Intră!
Marcus se ridică în picioare și înconjură biroul. Intenția lui era să o salute pe Laura cu un sărut pe obraz, dar ea se așeză astfel încât singurul lucru pe care el îl putea face era să-i tragă scaunul ca ea să se așeze. Nu era chiar un moment neplăcut, lui Marcus îi stătea în fire să se poarte ca un cavaler, dar era un semnal clar din partea ei.
— Ai mâncat de prânz? spuse Laura.
Marcus era cât pe ce să se așeze pe scaun.
— Încă nu, spuse plin de speranță. Vrei să mergem undeva să mâncăm?
— Nu. Eu n-am să mănânc. Ceea ce vreau să-ți spun nu mai suportă
amânare.
Marcus încuviință posomorât. Așa era de fiecare dată cu Laura. Îi arăta momeala și apoi o ascundea; era în stare să o facă de zeci de ori la rând, și tot de atâtea ori Marcus cădea în cursă. Sau poate că el își imagina cai verzi pe pereți.
În timpul din urmă, tensiunea dintre ei crescuse întrucâtva. Interesul pe care Laura i-l trezea lui Marcus era greu de ascuns, și nu conta că niciodată
nu i-l mărturisise în mod direct. Ea nu părea să simtă același lucru. Când aventura cu Carmen eșuă, Marcus începu să se apropie discret de doctoriță
și să comenteze cât de rău îi mergea cu ea, și chestii de genul acesta, iar într-o bună zi Laura începu să-i facă semne sau să-i arate momeli: un zâmbet, o atingere cu șoldul, o mână pe spate care întârzie mai mult decât te-ai fi așteptat… De vreo două, trei ori el încercă să meargă și mai departe, să-i sugereze să iasă împreună la cină sau să se întâlnească în afara spitalului, dar ea se scuză, de mai multe ori, chiar dacă niciodată într-o manieră
categorică. Marcus ajunse să creadă că felul în care se purta Laura se datora faptului că doar voia să uite, o dată pentru totdeauna, de fostul ei soț. Cui pe cui se scoate. Marcus nu dorea să fie pe post de premiu de consolare, dar se pare că devenea tot mai convins de faptul că felul ei nebunesc și aiuritor de a flirta era forma prin care îi spunea că îl așteaptă.
Asta trebuia să fie.
VP - 91
Dar exista și o altă chestiune, una pe care Marcus nu voia să o recunoască, și anume că Laura scotea foloase din relația lor. Urcase în ierarhia spitalului și obținuse ca Marcus să intervină pentru ea nu doar o dată în fața directoarei generale, doctorița McMills.
Laura se uita fix la el.
— Am nevoie de o favoare imensă, Marcus.
El se înfiora. Îi ceruse favoruri și înainte, dar niciodată nu folosise adjectivul imens.
— Dacă îmi stă în puteri…
— Am nevoie să internez un pacient în pavilionul C, spuse ea trecând direct la subiect.
Marcus își veni în fire.
— Asta n-o să fie o problemă. Avem cinci camere disponibile. Am să-i trimit actele lui Sarah imediat ca să…
— Am nevoie acum.
Laura îl îngheță cu privirea ei de Medusa.
— Ce vrei să zici cu acum?
Procedura de aprobare a unui nou intern ar dura câteva zile. Marcus putea să realizeze lucrurile într-un timp record și chiar și așa…
— Asistentul-șef se află chiar acum în pavilion, cu pacientul. Trebuie să
autorizezi internarea.
Nu te înșela, Marcus. Nu da un răspuns greșit.
Sau te va transforma în stâncă…
— Laura, ai înnebunit? Cum adică e acolo acum?
— În hol. Oamenii tăi de la pază nu i-au lăsat să-l interneze, chiar dacă au zis că e adus din partea mea.
— Bineînțeles că n-o să-i lase să intre! Marcus se ridică în picioare. Nu pot să cred! Doar faptul că se află acolo, și reputația mea deja e pătată. Te rog să-i dai afară din pavilion în clipa asta.
Marcus se îndreptă spre singura fereastră din biroul său, de la etajul al doilea, și se uită în curtea pavilionului central, trist și gol în momentele acelea, și unde doar un paznic mătura frunzele uscate. Își duse mâna la frunte. Nu voia să se întoarcă, fiindcă știa că dacă avea să o facă se va îndupleca, iar ceea ce-i cerea ea era un delir care-i putea compromite în mod serios cariera. Auzi cum Laura se ridica din scaun. Așteptă să audă ușa deschizându-se, dar niciun zgomot nu ajunse până la el. Simți doar parfumul său dulceag, și apoi vocea ei murmurată foarte aproape de urechea lui.
— Uită-te la mine, Marcus, te rog… Lasă-mă să-ți explic! El se întoarse.
VP - 92
Se afla din nou acolo, privirea aceea profundă și atingerea delicată a degetelor sale odihnindu-se în mâna lui Marcus, degetul mare mișcându-se într-o mângâiere aproape imperceptibilă.
— Știu ce-ți cer, spuse Laura în șoaptă. N-aș apela la tine dacă n-aș crede că ești singura mea speranță.
Ce voia să spună?
