— Ce ai simțit mai exact?
— A fost ca și cum cutia de șah ar fi fost a ei și ar fi descoperit că am intenția să i-o iau. Holly n-a văzut cutia aia în viața ei; eu însumi n-o mai văzusem de o groază de timp. Dar, da, presupun că reprezenta trecutul meu, cel care am fost la un moment dat, și faptul că Holly a avut acea atitudine lipsită de încredere față de ceva care mă reprezintă și înseamnă foarte mult pentru mine, chiar dacă este vorba de un vis. Realitatea astăzi, mă tem, este foarte diferită.
Vorbise cu atâta însuflețire, că până în clipa aceea nici nu aruncă vreo privire spre cabinet. Era o zi luminoasă, iar soarele dimineții pătrundea nerușinat; un dreptunghi de lumină cădea peste jumătatea încăperii. În dimineața aceea, Laura nu trăsese perdelele. Ted își fixă privirea pe fereastră, iar reflexia razelor soarelui în geam îl orbi. Când își mută privirea din punctul acela văzu un pătrat negru pe chipul Laurei, care treptat se destrămă.
— Ei bine? Voiai să-mi povestești despre cutia de șah.
Ted consimți.
— Cutia i-a aparținut bunicului meu, Elwald. Era dreptunghiulară, cam de mărimea aceasta. Ted arătă dimensiunile cu mâinile de parcă ar fi ținut cutia în poală. Era dintr-un lemn foarte fin, întunecat la culoare și strălucea, iar pe fiecare din fețe avea desenată jumătate din tabla de șah. Se deschidea ca o carte și atunci se forma tabla întreagă.
Ted povestea fiecare detaliu, scufundat într-o plăcută visare.
— Piesele se aflau înăuntru, continuă. Fiecare piesă avea locul ei într-o adâncitură de catifea ca să se potrivească perfect doar printr-o mică
apăsare. Îmi amintesc că unul dintre spațiile acelea, dintr-un motiv oarecare, se lărgise. Era unul dintre pionii albi. Eu știam că trebuia să deschid cutia VP - 80
într-un anumit fel, pentru ca partea cu piesele albe să rămână în jos. Pionul acela era prima piesă pe care o scoteam; al doilea din dreapta.
— Ți se luminează fața când vorbești de șah.
— Da. Presupun că asta se datorează faptului că-l asociez cu prima mea copilărie, în care am fost fericit. Când Miller a murit, am încetat să mai joc, iar viața acasă a devenit un infern, cu mama din ce în ce mai bolnavă și tatăl meu care o chinuia fără încetare. El s-a dus să trăiască cu amanta lui, iar eu am rămas cu mama tocmai când boala ei se agravase. Eram singur, și la o vârstă dificilă. Schimbarea a fost teribilă.
— Tatăl tău te-a abandonat?
— Cam așa. La început a încercat să mă vadă, dar eu refuzam. Eram un adolescent rebel, supărat pe lume. Cel mai rău era că acasă aveam o mamă
pe care o durea în fund dacă eu eram supărat sau nu. Ea trăia în lumea ei.
Din motive diferite, și mama mea se împotrivise lumii; mereu am crezut că
faptul că tata o înșela a făcut ca ea să nu mai vrea să lupte, și astfel a lăsat boala să câștige teren și să preia controlul vieții ei. Anii aceia au fost oribili.
Mai târziu m-am văzut obligat s-o internez.
Ted făcu o pauză. Zâmbi cu un aer misterios.
— Ești bună la ceea ce faci, Laura, spuse pe un ton frățesc. Știi pe ce butoane să apeși ca să obții mărturisirea.
Ea zâmbi, la rândul său.
— Ce s-a întâmplat cu acea cutie de șah în toți acești ani?
— Știu că la început a zăcut pe undeva pe la mine prin casă. Îmi amintesc că o dată, când m-am întors de la școală, am găsit o grămadă de troace aruncate în stradă printre care se afla și cutia mea cu jocul de șah. Multe din chestiile acelea încă erau utile, dar mamei mele îi venise ideea că trebuie să
scape de ele. O făcea destul de des, spunea că erau pline de insecte care se înmulțeau în ele sau chestii din astea. Am recuperat cutia și am ascuns-o într-un colț al camerei mele ca să nu poată fi descoperită. În mod cert avea s-o găsească mai târziu pentru că eu n-am mai văzut-o.
— Mi-ai zis că pe mama ta au internat-o.
— Da. Cu puțin înainte să împlinesc optsprezece ani, am găsit un oarecare echilibru în viața mea. Am lăsat în urmă rolul meu de băiat rău și nonconformist cronic, și m-am înscris la facultate. Departe de casă, am putut să mă dezintoxic de anii aceia nefaști, să mă afirm ca student și chiar să fac pace cu mama. S-o vizitez la azil era complet diferit; acolo o controlau, aveau grijă ca ea să-și ia medicația.
— Îți amintești să fi visat jocul acela de șah și în trecut?
VP - 81
— Nu, adevărul e că nu. Și cât privește acest lucru, nu este prima dată că
am același vis, sau aproape același. Cred că ceva s-a întâmplat acolo, pe veranda casei, ceva ce nu-mi pot aminti.
Ted pronunță pe un ton misterios acele cuvinte. Nu se baza doar pe visul recurent, era ceva mai profund.
— Ce te face să crezi asta?
— E ca un gol în mintea mea, Laura. E ca și cum mintea mea ar fi umplut golul cu o serie de amintiri repetate, frânturi de prezent, nu știu. Ted își luă
capul în mâini. Se simțea neajutorat. Ceva s-a întâmplat pe veranda casei mele și cred că are de-a face cu Wendell. Am fost la el acasă și înainte, sunt sigur. Am nevoie…
— Liniștește-te, Ted. Am să te ajut să-ți pui în ordine amintirile.
Ted rămase încremenit. Își ridică privirea și se uită uimit la Laura.
— Ce-am spus?
— A pune în ordine, rosti Ted. Exact asta simt. Crezi că tumoarea…?
Laura se uită la ceas.
— Cred că e suficient pentru azi.
