același lucru cu ușa de la magazie când era el mic. În cele din urmă, Wendell găsi cheia potrivită și intră, lăsând ușa deschisă în spatele lui. Ted se apropie și la început văzu un dreptunghi întunecat în locul chipului lui Wendell, care abia se zărea. Pe măsură ce se obișnui cu lipsa de lumină, descoperi că era vorba despre o încăpere cu tot felul de scule, cât o baie de mare. Exista o masă de lucru plină cu obiecte, iar de jur-împrejur o serie de rafturi cu tot felul de recipiente, cutii cu vopsea și alte obiecte acoperite de praf. Chiar și fără să intre, Ted simți un amestec de miros de carceră și dizolvant care-l făcu să strâmbe din nas. Wendell aprinse lampa.

— Intră, porunci.

Ce-i cu omul ăsta și cu mania lui de a-i plăcea să stea de vorbă în locuri ciudate și incomode? În cămăruța asta abia dacă e loc să stai în picioare.

— Ai de gând să închizi ușa?

Drept răspuns, Wendell se întinse și puse mâna pe clanță. Dreptunghiul de lumină naturală se comprimă până ce dispăru. Lămpița înnegrită avu nevoie de câteva secunde până ce crea din nou contururi în interiorul odăii.

Mirosului penetrant de dizolvant i se adăugă și căldura, ca factor de disconfort. Wendell purta o haină de piele, așa încât probabil că murea de cald.

— Ce vrei să știi, Ted? zise Wendell și abia dacă își mișcă buzele, trăsăturile părându-i sculptate în piatră.

Se aflau la o jumătate de metru unul de celălalt. Ted se sprijini de o etajeră; îi era frică să nu leșine.

— Trec direct la subiect. Știu că m-ai mințit, și vreau să știu de ce anume.

Ieri, la tine acasă, te-ai prefăcut că nu mă cunoști. Dar tu și cu mine ne-am mai văzut înainte.

— Ah, da? Unde?

— Doar știi că n-am un răspuns la întrebarea asta. Te-ai prefăcut că nu mă cunoști pentru că știai că puteai să obții câștig de cauză.

— Regret că trebuie să-ți spun că te înșeli.

— Nu mă înșel, afirmă Ted.

Adevărul e că nu avea nimic concret ca să-l contrazică pe Wendell, dar voia să-l pună la încercare, voia să treacă puțin peste limite. Uneori în șah VP - 83

inițiezi un atac despre care nu ți-e foarte clar dacă va conduce la ceva concret sau la propria ta înfrângere; dar adevărul este că rivalul tău nu o știe.

— Încep să-mi amintesc, adăugă Ted.

Chipul lui Wendell se transformă. Lipsa siguranței de sine îl trăda.

— Te-ascult…

Wendell se dădu un pas înapoi și se lovi de o etajeră care nu era perfect stabilă. Obiectele se zgâlțâiră, dar nu căzură.

— Știu că am mai fost la tine acasă, încercă Ted. Chipul lui Wendell rămase în așteptare.

— Și știu că ceva s-a întâmplat pe veranda casei mele, continuă Ted.

De data aceasta, reacția bărbatului era evidentă: o grimasă de dezgust, buzele strânse, fosele nazale dilatate. O clipă mai târziu, o reacție explozivă: un pumn izbi masa de lucru.

— La dracu’, Ted! Complici totul.

— Hai, Wendell, să nu ne mai jucăm. Sunt sincer cu tine: e un gol în mintea mea, e ca și cum anumite întâmplări ar fi fost puse în dezordine.

Wendell negă din cap.

— Cine a zis asta? Doctorița Hill?

Acum era rândul lui Ted să rămână surprins.

— O cunoști?

— Ted, te rog, putem să lăsăm lucrurile așa cum sunt? Cel mai bine ar fi să deschizi ușa asta și să pleci. Crede-mă că e cel mai bine pentru tine. În tot acest timp, n-am făcut decât să te protejez.

Se priviră lung unul pe altul.

— Vrei să-ți spun ce cred? spuse Ted cu voce tremurândă.

Wendell deschise palmele și privi spre tavan, ca și cum n-ar fi avut niciun sens să-i spună că nu.

— Cred că organizația chiar există, continuă, și că eu am făcut parte din ea. Cred că Lynch m-a recrutat, mai demult, când eram mai tânăr…

— Termină, și nu mai vorbi despre organizația asta! strigătul lui Wendell explodă în încăperea aceea minusculă. Ți-am mai zis că asta a fost o idee de-a lui Lynch în timpul facultății, la o oră stupidă, la atelierul de scriere creativă. Nu are nicio legătură cu noi.

Ted se uită cu atenție la unul dintre pereți, pe care se afla un panou cu scule. Cu oricare dintre acelea ar fi putut să-l reducă la tăcere pe Wendell și să-l oblige să-i mărturisească tot ce știa.

— Ai de gând să-mi înfigi o șurubelniță în gât?

Ted oftă.

VP - 84

— Spune-mi ce știi, Wendell. Nu te mai juca! Spune-mi de ce anume zici că vrei să mă aperi.

Wendell nega din cap.

— Văd că nu capitulezi. Nu te-ai afla aici dacă ai fi dispus să o faci.

Wendell făcu o pauză, apoi: îți amintești de individul care se afla ieri la mine acasă?

— Roger.

— Te urmăresc îndeaproape, Ted, el și doctorița aia. Laura Hill, și tu ai fost suficient de prost cât să vorbești cu ea și să-i povestești totul. Dar nu te învinovățesc. Ei au reușit să te ducă de nas ca s-o faci.

— Așteaptă o clipă. Nu înțeleg nimic. Cine sunt ei? Și cum de-o cunoști pe Laura?

— Laura Hill și Carmichael sunt cei la vedere.

— Carmichael?

— Exact. Uite, Ted, amnezia ta, sau cum s-o fi numind ceea ce ți se întâmplă, a fost o binecuvântare. Ai dreptate că tu și cu mine ne cunoaștem, ai fost la mine acasă de nenumărate ori. Și Lynch la fel. Totul a decurs mai mult sau mai puțin bine până ce idiotul de Lynch s-a încurcat cu Holly. În momentul acela, au început problemele.

Wendell arătă cu degetul mare de la mână ceva în spate. Ted era atât de concentrat la cuvintele lui, că nu-i acordă acelui gest atenția cuvenită.