— Ți se luminează fața când vorbești de șah.

— Da. Presupun că asta se datorează faptului că-l asociez cu prima mea copilărie, în care am fost fericit. Când Miller a murit, am încetat să mai joc, iar viața acasă a devenit un infern, cu mama din ce în ce mai bolnavă și tatăl meu care o chinuia fără încetare. El s-a dus să trăiască cu amanta lui, iar eu am rămas cu mama tocmai când boala ei se agravase. Eram singur, și la o vârstă dificilă. Schimbarea a fost teribilă.

— Tatăl tău te-a abandonat?

— Cam așa. La început a încercat să mă vadă, dar eu refuzam. Eram un adolescent rebel, supărat pe lume. Cel mai rău era că acasă aveam o mamă

pe care o durea în fund dacă eu eram supărat sau nu. Ea trăia în lumea ei.

Din motive diferite, și mama mea se împotrivise lumii; mereu am crezut că

faptul că tata o înșela a făcut ca ea să nu mai vrea să lupte, și astfel a lăsat boala să câștige teren și să preia controlul vieții ei. Anii aceia au fost oribili.

Mai târziu m-am văzut obligat s-o internez.

Ted făcu o pauză. Zâmbi cu un aer misterios.

— Ești bună la ceea ce faci, Laura, spuse pe un ton frățesc. Știi pe ce butoane să apeși ca să obții mărturisirea.

Ea zâmbi, la rândul său.

— Ce s-a întâmplat cu acea cutie de șah în toți acești ani?

— Știu că la început a zăcut pe undeva pe la mine prin casă. Îmi amintesc că o dată, când m-am întors de la școală, am găsit o grămadă de troace aruncate în stradă printre care se afla și cutia mea cu jocul de șah. Multe din chestiile acelea încă erau utile, dar mamei mele îi venise ideea că trebuie să

scape de ele. O făcea destul de des, spunea că erau pline de insecte care se înmulțeau în ele sau chestii din astea. Am recuperat cutia și am ascuns-o într-un colț al camerei mele ca să nu poată fi descoperită. În mod cert avea s-o găsească mai târziu pentru că eu n-am mai văzut-o.

— Mi-ai zis că pe mama ta au internat-o.

— Da. Cu puțin înainte să împlinesc optsprezece ani, am găsit un oarecare echilibru în viața mea. Am lăsat în urmă rolul meu de băiat rău și nonconformist cronic, și m-am înscris la facultate. Departe de casă, am putut să mă dezintoxic de anii aceia nefaști, să mă afirm ca student și chiar să fac pace cu mama. S-o vizitez la azil era complet diferit; acolo o controlau, aveau grijă ca ea să-și ia medicația.

— Îți amintești să fi visat jocul acela de șah și în trecut?

VP - 81

— Nu, adevărul e că nu. Și cât privește acest lucru, nu este prima dată că

am același vis, sau aproape același. Cred că ceva s-a întâmplat acolo, pe veranda casei, ceva ce nu-mi pot aminti.

Ted pronunță pe un ton misterios acele cuvinte. Nu se baza doar pe visul recurent, era ceva mai profund.

— Ce te face să crezi asta?

— E ca un gol în mintea mea, Laura. E ca și cum mintea mea ar fi umplut golul cu o serie de amintiri repetate, frânturi de prezent, nu știu. Ted își luă

capul în mâini. Se simțea neajutorat. Ceva s-a întâmplat pe veranda casei mele și cred că are de-a face cu Wendell. Am fost la el acasă și înainte, sunt sigur. Am nevoie…

— Liniștește-te, Ted. Am să te ajut să-ți pui în ordine amintirile.

Ted rămase încremenit. Își ridică privirea și se uită uimit la Laura.

— Ce-am spus?

— A pune în ordine, rosti Ted. Exact asta simt. Crezi că tumoarea…?

Laura se uită la ceas.

— Cred că e suficient pentru azi.

8.

Ted îl așteptă pe Wendell în parcarea enormă. Până în urmă cu patruzeci de ani, funcționase în locul acela o faimoasă fabrică de mașini de scris din care mai rămăsese doar o clădire abandonată.

— Ce cauți aici? zise Wendell și se opri brusc când îl văzu.

Ted ridică din umeri.

— Trebuia să vorbesc cu tine.

— Cum de m-ai găsit?

— Ești proprietarul acestui loc, nu-i așa?

Întocmai așa era, Wendell cumpărase fabrica prin intermediul cuiva.

Ridicase de jur-împrejur un zid de vreo doi metri, pusese sârmă ghimpată pe partea de sus și lacăte pe poarta de acces. Fabrica era situată în mijlocul neantului, și totuși în parcare se găseau sticle sparte și mâzgăleli pe pereți.

— Ce cauți aici, Ted? întrebă Wendell cu resemnare și se opri lângă

portiera mașinii sale.

— Păi, ți-am zis. Trebuie să vorbesc cu tine.

Wendell privea în toate direcțiile în același timp.

— Ai venit cu individul ăla în halat?

— Am venit singur.

VP - 82

Wendell dădu din cap și se îndreptă spre un colț al clădirii.

— Urmează-mă!

După câteva secunde de nesiguranță, Ted porni după el. După ce dădură

colțul clădirii îl văzu pe Wendell în fața unei porți metalice, ușor aplecat și ținând în mâini un breloc cu mai mult de douăzeci de chei. Când încercă una și ușa nu se deschise, îi dădu o ușoară lovitură cu piciorul și înjură printre dinți, un gest căruia lui Ted îi aduse aminte de tatăl său, care obișnuia să facă