Ted își amintea de fotografia aceea, doar că nu o văzuse în întregime.

Dacă ce îi spunea Wendell era adevărat, atunci bărbatul care apărea fotografiat cu Holly era chiar Lynch.

— Nu înțelegi? spuse Wendell. Lynch te-a căutat, te-a momit cu chestia asta cu organizația, ca astfel să omoare doi dintr-o lovitură.

Ideea avea sens, dar chiar și așa, Ted nu voia să creadă orbește. Nu-i mersese deloc bine crezându-l în principal pe Lynch.

— De ce voia să te vadă mort pe tine? întrebă Ted, încercând să stea comod pe scaunul acela mic și deloc confortabil.

— În afară de faptul că putea da în vileag povestea lui de dragoste? Lasă-mă să-ți explic. Justin Lynch nu a făcut decât să mă invidieze de când ne-am cunoscut, și de fiecare dată a făcut-o cu și mai multă încăpățânare și într-o manieră tot mai evidentă. Resentimentul său ne-a ros prietenia până ce a făcut-o praf. Uite unde locuiesc, uite mașina pe care o conduc, familia pe care o am; firma mea facturează sute de milioane de dolari pe an, și în mod cert ai văzut unde lucrează el; biroul acela jegos în care muncește la cazuri insignifiante de femei înșelate și alte fleacuri. Și nimeni nu poate să afirme că la început nu l-am ajutat… dar pentru fiecare decizie corectă luată de mine, el a luat una greșită. Crezi că sunt suficiente motive ca să vrea să scape de mine? Dar lașul nici măcar nu a îndrăznit s-o facă el însuși. A recurs la tine și la farsa asta de organizație.

Ted a rămas pe gânduri. Erau câteva chestiuni fundamentale pe care nu reușea să le lămurească. Cum aflase Lynch de chestia cu sinuciderea? Era neverosimil să fi inventat aiureala cu clubul sinucigașilor în atât de puțin timp. Trebuie că o știa de dinainte. Chestiunea era cum oare? Și dacă o știa de dinainte, de ce să nu permită ca Ted să se sinucidă și astfel să-i lase drumul liber lui Holly?

Tu nu voiai să te sinucizi.

— La ce te gândești? întrebă Wendell.

— E totul destul de confuz.

— E destul de ușor, crede-mă. Justin n-ar fi îndrăznit niciodată să apară în fața mea și să apese pe trăgaci; nu are curajul ăsta. Avea nevoie de cineva și tu erai cel pe care îl avea la îndemână. Mi se pare ciudat să crezi că ai fi fost în stare să o faci; e limpede că nici tu nu știi să alegi.

VP - 73

Ted se simți insultat complet aiurea. În nălucirea lui, îl omorâse pe Blaine și pe însuși Wendell exact ca un profesionist. Până și să-l adoarmă pe câinele lui Blaine putuse!

Din nefericire, în această realitate, Ted trăsese doar în siluetele negre din poligonul de trageri. Wendell avea dreptate: era incapabil să omoare pe cineva.

Exista doar o fisură în teoria lui Wendell: dacă ei chiar nu se cunoșteau, cum era posibil ca Ted să-și amintească faptul că fusese la el acasă?

Nu știai cum e, azi e pentru prima dată când te afli aici.

Din nou, același gând înnebunitor. Voia să se agațe de ceea ce experimentase când ajunsese, mergând pe jos pe drumul de pământ care ducea spre casă, când și-a putut aminti fiecare detaliu al vilei fără să se fi apropiat încă de aceasta. Gândul acela fusese real. Trebuia să se agațe de imaginea aceea. Imediat îi veni în minte potcoava; se gândi că dacă o va strânge în mână cu toată puterea avea să șteargă orice fel de îndoială. Își băgă mâinile în buzunare.

Wendell deveni atent. Apucă arma cu viteza unui fulger.

Dar Ted înțelese imediat că Wendell nu reacționase la încercarea lui de a apuca potcoava. În timp ce îl țintuia cu arma, Wendell se uita printr-una dintre ferestrele castelului.

— Credeam că ai venit singur! îl acuză Wendell fără să-și ia ochii de pe geam.

— Am venit singur.

— Păi, în cazul ăsta te-a urmărit.

Din locul în care se afla, Ted nu putea vedea la ce se referea Wendell. Se aplecă încet și privi pe geam… Rămase încremenit. Un negru într-un halat alb mergea pe lângă o latură a casei. Era Roger, tipul acela ciudat de care Ted își amintea de la vizita lui acasă la Blaine. Îl întâlnise în salon, înainte de a pleca.

— Îl cunoști? Wendell continua să-l amenințe cu pistolul: Ce caută

individul ăsta la mine acasă?

— Nu sunt sigur că îl cunosc.

— Nu ești sigur?

Roger mergea fără nicio grijă, cu mâinile în buzunare. Când ajunse la colțul casei, o luă spre lac, îndepărtându-se de locul în care se aflau ei doi.

— Cred că pleacă.

— Unde s-o duce? Nu există nimic pe o rază de trei kilometri. Ce caută

individul ăsta aici?

VP - 74

5.

Apariția lui Roger umblând aiurea pe proprietatea lui Wendell a fost a doua conexiune directă între fantezie (lui Ted nu-i plăcea s-o numească

astfel, dar ce importanță avea) și prezent. Cealaltă conexiune fusese potcoava și biletul găsit pe birou.

Wendell aproape că-l îmbrânci afară din castel.

— Îl știi pe individul ăsta, da sau nu?

— Da, cred că-l știu de undeva.

Wendell oftă ridicând privirea spre cer, ca și cum acolo s-ar fi aflat răspunsul la comportamentul lui Ted. Îl înșfăcă de gulerul cămășii.

— Concentrează-te! Wendell își apropie fața de cea a lui Ted și îl privi încordat. Crezi că individul ăsta te-a urmărit sau te caută așa, la întâmplare?

— Cred că a doua chestie.

Wendell îi dădu drumul. Își frecă barba, aruncă o privire spre una din lateralele castelului și căzu pe gânduri cu ochii ațintiți asupra pietrișului alb din zona de joc.

— Vino cu mine!

Amândoi intrară în pădure.

— Unde mergem?

— Vreau să-ți arăt ceva ce am în mașină. Dar mai bine ar fi să nu ne vadă

individul ăla.

Pătrunseră în pădure suficient de mult cât să nu fie văzuți și înconjurară

casa până ce ajunseră pe drumul proprietate privată. În clipa aceea, Roger probabil că se afla în spatele casei, așa că nu putea să-i vadă. Se îndreptară

spre partea din spate a mașinii. Înainte ca ei să sosească, portbagajul se deschise automat.