Tu nu-l cunoști pe Wendell.
— Ai grijă de tine, Holly.
— Mereu am grijă de mine. Ce vrei să spui? E ceva ce trebuie să știu?
Ted își dădu seama că trebuia să inventeze ceva ca să justifice de ce anume o sunase.
— Acasă am primit niște apeluri ciudate și m-am îngrijorat.
— Apeluri ciudate? Ce fel de apeluri? Ai sunat la poliție?
— Nu cred că e necesar. Ți-au menționat numele, de-asta m-am îngrijorat.
— Numele meu?
În momentul acela, Holly chiar se simți afectată.
— Nu vreau să-ți faci griji, dar înțelegi că mă simțeam obligat să te sun, nu-i așa?
— Da, da, înțeleg.
— Doar să ai grijă de tine.
— O să am. Mulțumesc.
Ted nu putu să nu surâdă în fața acestei minime dovezi de recunoștință.
— La revedere, Holly.
— Pe vineri, Ted.
VP - 63
3.
— Azi am fost pe punctul de a mă sinucide, spuse Ted cât se poate de firesc.
Se afla în cabinetul de consultații al Laurei Hill, așezat în fotoliul obișnuit, uitându-se la păhărelul cu apă din centrul mesei joase. Își ridică privirea.
— Nu pari a fi foarte îngrijorată, îi spuse terapeutei în timp ce schița un zâmbet amabil.
— Acum ești aici, îi răspunse ea cu același zâmbet.
— A fost o dimineață ca la nebuni. Nu știu de unde să încep.
— Avem timp.
Ted se afla de câteva minute în prezența Laurei, iar nervozitatea lui nu-l lăsase să fie atent la cum arăta.
— Ți-ai desfăcut părul, observă el.
Laura se înroși, dădu din cap și făcu un gest astfel încât părul să-i mângâie chipul. Blondul de acum era ceva mai deschis decât cel de dinainte.
— Ieri am fost la coafor. M-am hotărât să schimb ceva la mine.
În halucinațiile ultimelor zile, Laura nu fusese la coafor, în mod cert, tumorile nu erau atente la detaliile estetice.
Nu a fost o halucinație! Lynch a venit să te vadă în dimineața asta.
Zâmbetul lui Ted dispăru. Dacă avea nevoie de mai multe dovezi decât îi oferiseră zilele din urmă, una se găsea chiar în buzunarul pantalonilor săi.
Găsise potcoava acasă la Wendell, un loc de care își amintea perfect în ciuda faptului că nu-l vizitase niciodată.
— Ce s-a întâmplat în dimineața asta, Ted?
— Mă aflam acasă în birou, cu pistolul meu Browning la tâmplă, când deodată cineva a început să bată cu putere la ușă. A fost ca și cum în momentul acela mi-aș fi dat seama unde mă aflam, și ce anume eram gata să
fac.
Expresia de pe chipul Laurei era de nedescris.
— Nu-ți aminteai că aveai arma la tine?
— Și mai rău. Nu-mi aminteam, și nici acum nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat în ultimele zile. Sunt amintiri fragmentate, foarte vagi, pe de o parte pentru că am… în fine, e cumva dificil să explic, am alte amintiri. E ca și cum tumoarea ar fi amestecat totul.
— Continuă să-mi povestești ce s-a întâmplat în dimineața asta. Ești la tine în birou. Auzi zgomotele alea care vin dinspre ușă. Și ce s-a întâmplat?
— Pe masă se află o scrisoare pentru Holly, scrisă de mine. I-am lăsat și un bilet de avertizare pe ușa biroului meu, ca să nu intre cu fetele. Firește că
