Iar atunci Ted nu putu decât să se ascundă. Și să se trezească.

7.

— La castelul fetelor? întrebă contrariată Laura.

— Da, răspunse Ted, surprins că tocmai acest detaliu atrase atenția terapeutei sale. Am fost până acolo, nu știu bine de ce, cred că tocmai castelul mi-a atras atenția, și m-am gândit cât de mult le-ar fi plăcut propriilor mele fete să aibă unul așa. Wendell și-a făcut apariția și mi-a zis să

intrăm. De ce îți atrage atât de mult atenția?

Laura zâmbi.

— Nu știu. Presupun că are o anumită legătură faptul că nu te-a invitat să

treci pe la el pe-acasă, până când nu a știut sigur ce învârteai pe acolo.

— Firește.

— Poți să-mi descrii castelul?

Ted se încruntă.

VP - 78

— Chiar e important?

— Îmi atrage atenția faptul că mai întâi te-ai apropiat de castel. Din câte îmi spui, se află într-un loc retras.

— Da. La vreo cincizeci de metri aș zice. E o zonă de joacă chiar la marginea pădurii. Castelul atrage atenția: e roz și are desenate pe pereți prințesele Disney, în picioare una lângă alta, de jur-împrejur. Are la extremități patru turnuri cu cupole în vârf, streșini la ferestre și tot felul de detalii extrem de reușite.

— Vrei să spui că fetelor tale le-ar fi plăcut să aibă un castel ca ăsta, și că

de-asta te-ai apropiat de el. De ce crezi că n-au avut așa ceva?

— În fine, fetele mele au avut multe alte chestii. Nu mi-a mers chiar rău.

— Dar nimic asemănător acestui castel. De ce?

De obicei sesiunile de terapie nu o luau pe calea aceea. Ted se simțea dezorientat.

— Lasă-mă să reformulez, spuse Laura. Tu ai un nivel bun de trai, sunt sigură că le-ai cumpărat lui Cindy și Nadine tot felul de jucării. Și totuși când ai văzut castelul acela atât de frumos, te-ai gândit că ele n-au avut niciodată

ceva așa.

— Nu înțeleg de ce e atât de important. Doar am văzut castelul și m-am gândit la ele… Mi-e dor de ele și presupun că faptul că m-am apropiat a fost ca și cum m-aș fi apropiat de ele, și să-mi imaginez ce-ar spune dacă l-ar vedea și tot felul de chestii dintr-astea. Cred că este cât se poate de logic.

Laura tăcu.

— Nu știu, Laura. Credeam că vom vorbi despre altceva, despre Lynch și Holly. Ted negă din cap. Am nevoie să știu că mă înțelegi.

— Da, ai dreptate. Să vorbim despre asta. Laura schiță unul din zâmbetele sale cuceritoare. Atunci Wendell ți-a spus că toată povestea cu organizația era o idee nebunească pe care el și Lynch o avuseseră în facultate, și că

relația dintre ei, cu timpul, se diluase.

— Da. După câte se pare, Lynch încearcă să-l șantajeze cu ceva, nu știu bine cu ce, și pornind de aici Wendell l-a urmărit și a aflat de Holly.

— Și tu ai crezut? Din câte îmi povestești, Wendell nu pare o persoană în care să ai încredere.

— N-a trebuit să-l cred. Când am ieșit din castel m-a dus să văd fotografiile. Nu exista nicio îndoială.

— Te-a lăsat să intri la el în casă?

— Nu, le avea în mașină.

Laura tăcu. În fine, întrebă:

— Cum te simți cu privire la asta, Ted?

VP - 79

— Nu sunt supărat, dacă la asta te referi. A fost greșeala mea că s-a dus naibii căsnicia noastră. Azi-noapte am visat-o din nou.

În minutele ce au urmat, Ted îi povesti visul cu terasa din spate. Când aduse vorba de castelul roz, Laura deveni imediat atentă, în ochii săi apăru strălucirea limpede a celui care știe că a avut dreptate. Castelul acela era de o importanță unică. Singurul detaliu din vis pe care Ted îl ascunse a fost bărbatul care o însoțea pe Holly la ieșirea din mare. Nu era pregătit să

vorbească despre Roger. Nu încă.

— E interesantă această apariție a cutiei de șah, spuse Laura. E un obiect care e strâns legat de trecutul tău. Mi-ai spus că Holly, când a strâns la piept cutia, s-a uitat cu neîncredere la tine, parcă protejând-o.

— Da. Iar senzația a fost oribilă.

— Ce ai simțit mai exact?

— A fost ca și cum cutia de șah ar fi fost a ei și ar fi descoperit că am intenția să i-o iau. Holly n-a văzut cutia aia în viața ei; eu însumi n-o mai văzusem de o groază de timp. Dar, da, presupun că reprezenta trecutul meu, cel care am fost la un moment dat, și faptul că Holly a avut acea atitudine lipsită de încredere față de ceva care mă reprezintă și înseamnă foarte mult pentru mine, chiar dacă este vorba de un vis. Realitatea astăzi, mă tem, este foarte diferită.

Vorbise cu atâta însuflețire, că până în clipa aceea nici nu aruncă vreo privire spre cabinet. Era o zi luminoasă, iar soarele dimineții pătrundea nerușinat; un dreptunghi de lumină cădea peste jumătatea încăperii. În dimineața aceea, Laura nu trăsese perdelele. Ted își fixă privirea pe fereastră, iar reflexia razelor soarelui în geam îl orbi. Când își mută privirea din punctul acela văzu un pătrat negru pe chipul Laurei, care treptat se destrămă.

— Ei bine? Voiai să-mi povestești despre cutia de șah.

Ted consimți.

— Cutia i-a aparținut bunicului meu, Elwald. Era dreptunghiulară, cam de mărimea aceasta. Ted arătă dimensiunile cu mâinile de parcă ar fi ținut cutia în poală. Era dintr-un lemn foarte fin, întunecat la culoare și strălucea, iar pe fiecare din fețe avea desenată jumătate din tabla de șah. Se deschidea ca o carte și atunci se forma tabla întreagă.

Ted povestea fiecare detaliu, scufundat într-o plăcută visare.

— Piesele se aflau înăuntru, continuă. Fiecare piesă avea locul ei într-o adâncitură de catifea ca să se potrivească perfect doar printr-o mică

apăsare. Îmi amintesc că unul dintre spațiile acelea, dintr-un motiv oarecare, se lărgise. Era unul dintre pionii albi. Eu știam că trebuia să deschid cutia VP - 80

într-un anumit fel, pentru ca partea cu piesele albe să rămână în jos. Pionul acela era prima piesă pe care o scoteam; al doilea din dreapta.