— Categoric.

— Pe cine voiau să omori? Ca să fii un justițiar, vreau să zic.

— Pe unul pe nume Edward Blaine. Și-a omorât iubita și a scăpat basma curată.

— Ah, da, am auzit de cazul ăsta la televizor. Sora acelei femei cere să fie din nou judecat procesul, pentru că cei care au făcut investigațiile au comis o greșeală.

Ted își amintea cum Tricia Pendergast explica aceeași chestie acasă la Arthur Robichaud.

— După cât se pare, sub apartamentul acela e o spălătorie și temperatura unei țevi a menținut cald cadavrul.

— Și ce-ai făcut în fantezia asta, Ted?

— Fantezie… sună atât de ridicol.

— Știu.

— Tu chiar crezi, Laura, că amintirile astea fac parte în realitate din trecutul meu?

— Presupun că e foarte probabil ca unele elemente să fi existat în trecut.

Dar hai să ne concentrăm pe ceea ce-ți amintești. Ce-ai simțit în privința lui Blaine?

— Că trebuia să-l omor. Așa cum azi m-am gândit că era lucrul cel mai ridicol de pe lume, dar în acea altă realitate era cât se poate de rațional. La fel de rațional ca și sinuciderea mea. Așa că m-am dus la el acasă; îmi amintesc în detaliu fiecare amănunt din interiorul casei, și sunt sigur că n-VP - 66

am fost niciodată acolo. M-am ascuns într-un dulap și am așteptat ca omul să

adoarmă. Atunci m-am dus la el în dormitor și l-am omorât.

— L-ai omorât cu sânge rece?

— Nu. Blaine a prins de știre că mă aflam acolo și a complicat puțin lucrurile. Dar l-am omorât.

— Și apoi ce s-a întâmplat?

— În fine, pornind de-aici, lucrurile încep să semene mai degrabă cu un vis. M-am dus acasă la celălalt individ pe care trebuia să-l omor. Se numea Wendell, și se presupunea că mă aștepta; adică asta însemna că făcea și el parte din cercul sinucigașilor. Locuia într-o casă uriașă, izolată în mijlocul pădurii și cu un lac privat. L-am așteptat în casă, iar când a intrat l-am împușcat. Credeam că Wendell nu era căsătorit și că nu avea copii, sau cel puțin asta îmi spusese Lynch; totuși, după doar câteva minute, a sosit o femeie cu două fetițe.

— Și spui că Wendell nu avea copii.

— Asta credeam eu. Lynch a omis informația asta, știind că eu n-aș fi acceptat niciodată dacă aș fi știut.

— Și cum de știi asta?

— Lynch mi-a mărturisit mai târziu.

— Asta înseamnă că l-ai văzut din nou.

— Exact. Când am început să am bănuieli că m-a păcălit, am apelat la un vechi coleg de școală, Arthur Robichaud, care e avocat și pe care nu-l mai văzusem de ani de zile. La școală era un puști timid care nu intra în contact aproape cu nimeni; eu și alți câțiva îl chinuiam, făceam glume proaste pe seama lui. Lucruri de genul celor care, cred, te urmăresc toată viața. Chestia e că acum m-am dus acasă la el și m-am trezit că era chiar ziua lui. Mai erau acolo și alți colegi de școală, toți niște pămpălăi, la fel ca Arthur, pe care practic nu i-am recunoscut.

— Așteaptă puțin, îl întrerupse Laura. La tine la firmă probabil că

lucrează mai mulți avocați. De ce n-ai apelat la unul dintre ei?

— Arthur mă ajutase cu un testament, spuse Ted.

Pe măsură ce rostea cuvintele, își dădea seama că nu știa ce spune. În fantezia lui luase lucrurile ca atare și însuși Robichaud se comportase ca și cum aceea nu era prima dată în care se vedeau după atâta timp; totuși…

— Robichaud te-a ajutat să-l găsești pe Lynch?

— Ce se ascunde în spatele acestor lucruri, Laura? Ted își luă din nou capul în mâini. E ca și cum aș fi visat cu ochii deschiși. Acum când mă

gândesc la petrecerea aceea aniversară din casa lui Robichaud… era și un animal acolo, un oposum care tot apărea de te miri unde.

Laura se ridică în picioare, atentă.

VP - 67

— Un oposum?

— Da. L-am văzut de câteva ori. Prima dată a fost la masa de pe verandă, dar de-abia mi-l mai amintesc; apoi l-am văzut acasă la Arthur, ascuns într-un cauciuc vechi; și în biroul lui Lynch când, în cele din urmă, m-am dus să-l văd.

— În birou?

— A ieșit dintr-un fișet. Ted clătină din cap și râse: Sună stupid. Bine-ar fi să mă simt de parcă ar fi fost doar un vis.

— Haide să ne gândim că exact asta facem, Ted. Spune-mi ce s-a întâmplat când ai fost la birou la Lynch.

— Lynch îmbătrânise. Era de vârsta mea sau puțin mai în vârstă. A trebuit să-l ameninț, și mi-a mărturisit că era adevărat, Wendell avea o soție și copii, și… încă ceva și mai rău.

— Ce?

— Că Wendell nu era în realitate un sinucigaș, care să facă parte dintr-o organizație – Ted vorbea cu privirea ațintită la paharul cu apă – dar se știa despre el că era… sărit de pe fix.

— Un criminal?

Ted rămase surprins.

Presupunerea Laurei părea nebunească, și totuși era corectă.

— Da. Trebuia oprit.

— Și de ce tocmai tu?

Sosise momentul să ajungă în inima problemei. Dacă delirul acesta avea cumva vreo legătură cu realitatea, Ted se temea să nu fie tocmai faptul că

Holly îl înșela. Restul putea să nu fie decât un macabru înveliș al inconștientului său ca să mascheze un adevăr teribil.

— Lynch l-a urmărit pe Wendell și-a descoperit că avea o amantă…