— Nu pari a fi foarte îngrijorată, îi spuse terapeutei în timp ce schița un zâmbet amabil.

— Acum ești aici, îi răspunse ea cu același zâmbet.

— A fost o dimineață ca la nebuni. Nu știu de unde să încep.

— Avem timp.

Ted se afla de câteva minute în prezența Laurei, iar nervozitatea lui nu-l lăsase să fie atent la cum arăta.

— Ți-ai desfăcut părul, observă el.

Laura se înroși, dădu din cap și făcu un gest astfel încât părul să-i mângâie chipul. Blondul de acum era ceva mai deschis decât cel de dinainte.

— Ieri am fost la coafor. M-am hotărât să schimb ceva la mine.

În halucinațiile ultimelor zile, Laura nu fusese la coafor, în mod cert, tumorile nu erau atente la detaliile estetice.

Nu a fost o halucinație! Lynch a venit să te vadă în dimineața asta.

Zâmbetul lui Ted dispăru. Dacă avea nevoie de mai multe dovezi decât îi oferiseră zilele din urmă, una se găsea chiar în buzunarul pantalonilor săi.

Găsise potcoava acasă la Wendell, un loc de care își amintea perfect în ciuda faptului că nu-l vizitase niciodată.

— Ce s-a întâmplat în dimineața asta, Ted?

— Mă aflam acasă în birou, cu pistolul meu Browning la tâmplă, când deodată cineva a început să bată cu putere la ușă. A fost ca și cum în momentul acela mi-aș fi dat seama unde mă aflam, și ce anume eram gata să

fac.

Expresia de pe chipul Laurei era de nedescris.

— Nu-ți aminteai că aveai arma la tine?

— Și mai rău. Nu-mi aminteam, și nici acum nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat în ultimele zile. Sunt amintiri fragmentate, foarte vagi, pe de o parte pentru că am… în fine, e cumva dificil să explic, am alte amintiri. E ca și cum tumoarea ar fi amestecat totul.

— Continuă să-mi povestești ce s-a întâmplat în dimineața asta. Ești la tine în birou. Auzi zgomotele alea care vin dinspre ușă. Și ce s-a întâmplat?

— Pe masă se află o scrisoare pentru Holly, scrisă de mine. I-am lăsat și un bilet de avertizare pe ușa biroului meu, ca să nu intre cu fetele. Firește că

VP - 64

am planificat totul foarte bine. E ca și cum, pe măsură ce descopăr aceste detalii, informații din trecut parcă ies la iveală în capul meu.

— Chiar crezi că ai fi avut de gând să apeși pe trăgaci?

Ted își lăsă capul în jos și își frecă tâmplele. Laura întinse mâna și îl atinse ușor pe umăr.

— Ted, fii atent la mine, uită-te la mine! Așa… Cine bătea la ușa ta?

— Un bărbat pe nume Lynch, spuse Ted. M-am gândit că poate era un vânzător ambulant și am vrut să scap de el, dar mi-a zis că știa ce aveam de gând să fac în birou; mi-a zis nu știu ce despre pistol, nu-mi amintesc ce anume, dar a fost destul de exact. Lucrul cel mai ieșit din comun din toate astea a fost că eu îmi aminteam că mai trăisem momentul acela, știam tot ceea ce Lynch urma să-mi spună, ce avea să-mi propună. A fost ca și cum aș

fi văzut un film pe care îl știam pe dinafară.

— Și tu chiar crezi că ai mai trăit momentul acela?

— Nu, spuse Ted. E tumoarea, Laura. Doctorul Carmichael a spus că o tumoare de genul ăsta poate cauza halucinații, că poate presa pe anumite zone ale creierului și că asta poate cauza…

— Stai, Ted. O să vorbim cu doctorul Carmichael dacă e nevoie. Eu vreau să știu dacă e cumva posibil să-l fi cunoscut pe Lynch de cine știe când, poate din trecut, când erai mai tânăr.

— E ciudat că întrebi asta.

— De ce?

— Pentru că în nălucirea asta despre care îți povestesc l-am revăzut pe Lynch câteva zile mai târziu, și tipul părea mai bătrân cu vreo zece, cincisprezece ani. Așa de rapid! Ted pocni din degete: Ca într-un vis în care oamenii își schimbă înfățișarea cât ai zice pește.

Ted își aminti ceva. Scutură din cap și râse.

— Ce e? întrebă Laura.

— Îmi amintesc c-am fost acolo cu tine, spuse Ted uitându-se la pereții din jur. Părul tău era la fel ca înainte, asta nu aș fi avut cum altfel s-o știu.

Dar, Doamne… îmi amintesc amănunte mărunte. Crezi că e posibil? Să-mi imaginez ceva de genul ăsta?

— Despre ce vorbim? În ședința asta, vreau să zic.

Ted își duse mâinile la buzunarul de la pantaloni și o privi câteva clipe lungi cu expresia celui care vrea să rezolve o mare problemă. Laura îi vorbi pe un ton grav.

— Miller ți-a făcut-o cadou înainte ca tu să fi abandonat șahul, nu-i așa?

Ted ridică brusc capul, cu ochii căscați. Ea zâmbi compătimitor.

VP - 65

— Am o memorie bună, ce să-i facem, spuse Laura. Când mi-ai povestit despre Miller și despre potcoavă, am știut că într-un fel anume era importantă pentru tine. Nu știam că o porți cu tine.

— Ah, nu e potcoava de la Miller. Dar seamănă destul de bine. Am găsit-o… nu știu exact unde. Nu-mi amintesc, minți Ted.

Lângă lacul lui Wendell!

— Înainte mi-ai spus că omul ăsta, Lynch, ți-a propus ceva. Ce?

— Doamne, e un lucru atât de nebunesc… A zis că face parte dintr-o organizație secretă care recrutează oameni ca mine pe post de justițiari; criminali care au fost puși în libertate din pricina vreunei erori de sistem și chestii din astea. În schimb, ei m-ar ajuta să intru într-un soi de club al sinucigașilor, deși el nu l-a numit astfel.

— Și astfel, familia ta și a celorlalți n-ar suferi consecințele sinuciderii, gândi cu glas tare Laura fără să ascundă o anumită admirație.

— Exact.

— Recunosc că e o idee ingenioasă. Și înfricoșătoare. E prima dată când auzi ceva de genul ăsta?