petreacă împreună cu iubitul ei câteva zile în Florida. Cindy probabil că
asculta comentariul, pentru că imediat vociferă că mama nu avea niciun iubit în Florida și ceru să vorbească cu tatăl ei. Ted vorbi cu ea și apoi cu Nadine, care după lamentările corespunzătoare în legătură cu felul de a se purta al surorii ei, care n-o ajuta pe mama cu nimic, îi dădu un raport amănunțit despre tot ce făcuseră în ziua aceea, pe care Ted îl ascultă
satisfăcut.
O avea pe Holly la distanță de un click. Îi căută numele pe listă și așteptă.
Ecranul începu să-și piardă din luminozitate până ce se întunecă, dar nu se întâmplă la fel și cu dorința lui de a vorbi cu ea. Ridică degetul mare și apăsă
de două ori.
Vocea lui Holly păru o gură de aer chiar în clipa în care Ted era pe punctul de a se îneca.
VP - 49
— Ce s-a întâmplat cu plimbarea cu barca?
— Fetele au anulat-o în ultimul moment…
Holly începu să râdă.
— Dacă au văzut fotografiile, nici nu mă miră.
Pauză. Ted nu aprinsese lampa, iar lumina zilei pătrundea tot mai slab în salon. Acel haos în penumbre își găsea contrapunctul chiar în vocea lui Holly.
Doamne, ce dor mi-e de tine!
— Bună, iubito, spuse Ted.
— Bună, Ted, azi a fost o zi stresantă; n-o să ți-o mărturisească, dar fetele tale s-au plictisit de căldura asta infernală.
Se auzi vocea distantă a lui Cindy.
— Nu-i adevărat!
— În mod sigur, le e dor de tatăl lor, zise Ted, și imediat îi păru rău de ce spusese.
— Nu cred că e asta. Fetele aproape că nici nu vorbesc despre tine.
— Nu-i adevărat, tati! se auzi o voce din fundal.
— Travis și cu mine ne-am hotărât să ne întoarcem în după-amiaza asta, spuse Ted reluând tema călătoriei cu barca. Nu-mi imaginam altă noapte suportând sforăielile asociatului meu într-o cabină de doi pe doi.
— Suntem gata de cină. Fetele nu vor să iasă din hotel; mi-au cerut să
comand mâncare prin room-service ca în filme. În realitate, nu vor să plece de lângă aerul condiționat.
— Mamă!
Era Nadine.
— Ce-i?
Începu o conversație între mamă și fiice, apoi Holly reveni la aparat.
— Ted, a sosit mâncarea. Vorbim mai târziu, da?
— Poftă bună la hamburgeri.
Ted nu avea nevoie să întrebe. Știa că fetele lui comandaseră hamburgeri.
— La revedere, Ted. Fetelor, luați-vă la revedere de la tatăl vostru…
— La revedere, tati!
Ted își luă rămas-bun, dar nimeni nu-l auzi. Brațul cu care ținea telefonul se prăbuși alături. Din nou, nu putuse să se despartă cum se cuvine de Holly, să-i spună cât o iubea, chiar dacă ar fi fost doar ca ea să-și amintească mai târziu, când avea să-i găsească trupul în birou, cu un glonț în frunte. Se întreba dacă era oare vorba despre vreun semn al destinului.
În salon era întuneric.
VP - 50
12.
Reușise să prindă câteva ore de somn, bântuit de coșmaruri. Își făcu un duș în baia de la parter, se îmbrăcă cu aceleași haine ca în ziua precedentă, iar la cinci dimineața se afla în bucătărie căutând ceva de mâncare. În mod normal, ritualul matinal era completat de vocea lui Jack Wilson în fundal, dar de data aceasta se îndoia că prezentatorul de știri de la Canalul 4 putea fi o companie plăcută. Ted bănui că asasinatul lui Wendell avea să fie știrea acelei zile și se temea în mod special că abordarea în primele ore urma să se centreze în mod excesiv pe membrii familiei. Apăsă pe butonul telecomenzii cu resemnare. Când aparatul porni, își aminti de spărtura din ecran, o pată
gri de mărimea unei mingi de fotbal ținea loc de figura unei prezentatoare, decolteul era suficient ca să se tragă concluzia că nu era vorba de Jack Wilson. În partea de jos a imaginii, dincolo de pata gri, un titlu spunea că
vocea pe care telespectatorii o ascultau în momentul acela îi aparținea ofițerului de poliție care ajunsese primul la casa de lângă lac.
