Ted recrea în minte imaginea lui Holly acasă la Wendell, fetele alergând spre ușă, cu fețișoarele zâmbitoare și ghiozdanele roz. Un cumul de situații trăite împreună cu ea în timpul ultimelor luni i se îngrămădeau în cap. Era adevărat că în general fusese el cel care se arătase rece, distant, dând mereu vina pe serviciu și pe ceilalți. Ted nu voia să deschidă dosarul.

— L-am cercetat pe Wendell, spuse Lynch, și din întâmplare am aflat despre faptul că Holly te înșela. E o poveste cam lungă.

Din fișet începură din nou bufniturile.

— Ajunge! țipă Ted spre dulapul metalic.

Lynch îl privi îngrozit. Ted se ridică în picioare și din doi pași ajunse în dreptul fișetului. Îl lovi într-o parte.

— Liniște!

Se întoarse la birou și, pradă unui neașteptat atac de furie, lovi cu mâna dosarul. Acesta căzu lângă fișet. Câteva hârtii imprimate și o fotografie căzură din dosar. Ted țipă, căzu în genunchi lângă fotografia care se vedea doar pe jumătate și se uită la ea tulburat. Fusese făcută din exteriorul unui restaurant. Printr-o fereastră se vedea Holly din profil, aplecată ușor peste o masă, zâmbitoare și cu gura deschisă, dispusă să guste ceea ce cineva îi oferea dinspre partea cealaltă a mesei. Bărbatului i se vedea doar brațul. Ted se ridică în picioare. Dădu înapoi fără să-și ia ochii de la fotografie și se izbi de fișet. Din interior se auzi o răpăială de zgomote.

Ted se aplecă și deschise fișetul. Își înăbuși un strigăt, ducându-și mâna la gură.

— Ce e? întrebă Lynch.

Oposumul își scoase capul prin gura sertarului, amușină aerul din birou la fel ca în ziua precedentă când făcuse același lucru stând pe anvelopă acasă la familia Robichaud, și se cățără până ce labele din față rămaseră în aer și se sprijini pe cele din spate.

Ted ieși din birou în goană, uitând de pistolul pe care îl scutura ca pe o prelungire a brațului său. Înaintă pe coridor, izbindu-se de fiecare ușă și dându-se înapoi. Unde era blestematul ăla de lift? Își duse mâinile la cap, și așa ajunse la capătul coridorului de unde se prăbuși pe o scară strâmtă și murdară ale cărei trepte se îngustau pe măsură ce el cobora. De două ori a fost pe punctul de a cădea. Etajul de dedesubt era și mai întunecat: nu exista nicio lumină și, la mai multe uși, văzu adunată corespondență, călcată în picioare. Împinse o ușă oarecare, fiind înghițit de un birou gol cu miros de grajd. Un fișet vechi cu aspect mătăhălos, părăsit acolo de proprietarii săi, parcă îl privi cu expresia plină de uimire ce se desprindea din partea VP - 58

sertarului lipsă. Ted îl îmbrățișă și se lăsă să cadă încet lângă el. Privea fix înspre ușa deschisă, știa că oposumul avea să intre dintr-o clipă în alta…

VP - 59

PARTEA A DOUA

1.

Ted McKay era cât pe ce să-și tragă un glonț în tâmplă, când soneria începu să zbârnâie insistent.

Deschise ochii. Lumina naturală care pătrundea pe fereastra biroului îl orbi. Loviturile în ușă nu întârziară să se audă și cu acestea vocea vizitatorului pe care se presupunea că nu trebuia să-l cunoască.

Se ridică în picioare și imediat simți ceva greu într-unul din buzunarele pantalonului. Pipăi umflătura cu mâna stângă: inconfundabila formă

semicirculară a potcoavei. Ted observa totul fără să-și poată crede ochilor.

Biroul pe care și-l amintea complet de-a valma arăta acum ca de obicei: masa de scris ordonată, cărțile la locul lor, calculatorul pe măsuța laterală. În timp ce Lynch striga să deschidă ușa (Ted știa că era Lynch), abia dacă putea să întindă un deget spre butonul de pornire a calculatorului, ca și cum aceea ar fi fost dovada definitivă că ceea ce se întâmpla era real. Aparatul se trezi cu clipocitul și bâzâitul caracteristic ledurilor. Ted, pe jumătate îngrozit, pe jumătate contrariat, îl stinse repede ținând din nou apăsat butonul. În mintea lui auzi cuvintele lui Nadine: Nu trebuie să-l stingi așa, tati. Trebuie s-o faci de la comanda shutdown. Mami m-a învățat. Ted se înfiora. Pe birou se afla scrisoarea pentru Holly.

— Deschide-mi, te rog!

Ted căută cheile în borcănel în timp ce strigătele se succedau, în așteptarea cuvintelor cunoscute care nu întârziară să se audă:

— Deschide odată, Ted!

De ce nu mă surprinde că știi cum mă cheamă, Lynch?

Deschise ușa biroului. Citi biletul pentru Holly:

„Iubito, am lăsat o copie a cheii pe frigider. Nu intra cu fetele. Te iubesc”.

Era ca și cum l-ar fi scris altcineva. Ted nu-și putea scoate din minte fotografia lui Holly la restaurant, aplecată peste masă pentru a gusta bucățica pe care i-o oferea amantul ei. Cum de-și putea aminti ceva care încă

nu se întâmplase?

— Acuma vin! strigă Ted.

Cum ajunse în salon, recunoscu silueta din spatele ferestruicii. Și de data aceasta observă totul cu un interes neobișnuit, și nu pentru că s-ar fi VP - 60

despărțit de toate acele obiecte pentru totdeauna, ci pentru că ultima dată

când le văzuse erau făcute praf.

Când deschise ușa, în prag se afla Lynch, versiunea jovială a lui Lynch, cu zâmbetul său luminos, cu puloverul cu dungi orizontale și servieta ce nu se potrivea cu hainele.

— Orice ați avea de oferit, nu mă interesează, spuse Ted, parafrazându-și eul.

— Vai, din păcate n-am venit să vă vând nimic.

În timp ce dialogul se desfășura, Ted realiză că Lynch nu dădea semne că

ar fi susținut acea conversație și altă dată. Îi închise din nou ușa în față, dar de data aceasta nu rămase acolo ca să asculte cum Lynch îi spunea că știa ce era pe punctul de a face cu pistolul pe care îl lăsase pe birou. Se duse în fugă

până în bucătărie, la frigider, și găsi acolo fotografia cu Holly pe plajă, încremenită în mișcare, cu rama strălucitoare pictată de Cindy și Nadine.

Rămase acolo o secundă, ușurat. Își trecu degetul peste corpul imprimat al soției sale, ca și cum ar fi avut nevoie de acea atingere alunecoasă a hârtiei ca să se convingă de faptul că hârtia fotografică era într-adevăr acolo.

Băgă mâna în buzunar. Și potcoava era reală. O strânse cu o mână fără să

o scoată din buzunar. Dar apoi simți cu buricele degetelor o bucată de hârtie fotografică. Plin de îndoieli, smulse biletul mototolit, pe care era scrisul său: DESCHIDE UȘA. ASTA E ULTIMA TA SCĂPARE.

Se întoarse la ușa salonului și îi deschise invitatului său insistent. Lynch era tot acolo, zâmbind sub soarele amiezii.

2.

Ted stătea pe vine. Își ținea capul în mâini, legănându-se încet înainte și înapoi, cu ochii la fotografia lui Holly pe plajă, pe care o pusese pe jos la câțiva centimetri de picioarele lui. Încerca să înțeleagă.

E tumoarea…

Doctorul Carmichael îi spusese că durerile de cap ar putea reveni, ba chiar că Ted ar putea să aibă amețeli și halucinații. Oare nu asta-i comunicase?

Da, doctorul Carmichael îi spusese că ar putea să aibă halucinații. Dar una era să-și imagineze un spiriduș alergând prin grădină, un curcubeu în baie sau oricare alt rahat psihedelic și altceva era ce se întâmpla.

Făcu efortul de a se ridica în picioare, și în timpul acesta greutatea potcoavei îi aminti că cel puțin un lucru era diferit. O scoase din buzunar și o VP - 61

privi lung. Amintirea că o găsise pe drumul de pe proprietatea privată a lui Wendell era o experiență trăită; fiecare amănunt legat de casa de lângă lac era o experiență trăită. Și biletul se afla acolo, suficient de mototolit cât să

demonstreze că stătea de ceva timp în buzunarul său.