— Nu e necesar.

Asistentul nu păru convins, dar într-un final se retrase. Ted se așeză la locul său obișnuit.

— Ted, uită-te la mine… Vrei să vorbim altă dată?

— Nu, nu. Azi mai mult ca oricând vreau să vorbesc cu tine. Încerc să-mi pun gândurile în ordine.

— Ți-ai luat medicamentul azi?

— Sigur. Prietenii tăi oricum nu-mi dau de ales, glumi el.

Laura zâmbi.

— Mă întrebam dacă ți-au dat vreun calmant… Nu observ nimic în fișa ta.

— Fără calmante.

— Credeam că ești nerăbdător după discuția cu Holly și poate că…

Un surâs promițător lumină chipul lui Ted auzindu-i numele. Nu se putu abține.

— Ai reușit să vorbești cu ea?

— Da. Holly mi-a cerut în mod expres să-ți transmit că nu le va împiedica pe fete să-și vadă tatăl; că știe cât de mult le iubești, la fel și ele. Cindy și Nadine îți simt lipsa, dar înțeleg că trebuie să stai în spital ca să te refaci.

— Poate că ieri aveai dreptate… și ar fi bine să aștept puțin. Eu voiam doar să știu dacă ele sunt bine.

— Cred că cel mai bine ar fi să mai așteptăm câteva zile. Progresezi cu pași repezi. Ce te-a făcut să te răzgândești, Ted?

— Ieri am avut același vis dintotdeauna, eram acasă pe verandă, dar de data asta s-a mai întâmplat ceva. Am reușit să ies de pe verandă

îndreptându-mă spre ocean, doar că nu era un ocean, ci un lac.

Laura căută în geantă reportofonul portabil. Până în acel moment, Ted nu mai visase că se îndepărta de casă; asta putea să însemne că…

Se simți puternic însuflețită. Puse reportofonul pe masă și-i ceru să-i povestească visul, oprindu-se asupra detaliilor. Ted începu să vorbească.

Când se trezi, nimic nu dispăruse, totul era acolo, în mintea lui, ca și cum ar fi fost un film pe care tocmai îl vizionase.

VP - 147

Singurul detaliu pe care nu-l luă în seamă pentru că nu-l considera relevant, dar și pentru că îi provoca o profundă durere, era costumul de baie ud al lui Holly lăsat pe scaun.

Când Ted termină, Laura opri aparatul și-l băgă în geantă. Își luă

carnețelul ca să noteze.

— Laura, în tot acest timp ai vorbit cu Holly, cu doctorul Carmichael și presupun că și cu alte persoane apropiate mie. Ai reușit să dai de Wendell?

Laura înghiți în sec. Întrebarea o luă prin surprindere.

— Ted, visul pe care l-ai avut te va ajuta să descoperi adevărul.

— Nu înțeleg.

— Nu e ușor s-o spun… dar tu ești Wendell!

21.

Laura știa de la început că Wendell nu era real, ci proiecția propriului sine pe care Ted o crease. Holly îi confirmase că ei înșiși erau proprietarii casei de lângă fac, că fusese o perioadă în care obișnuiau să meargă acolo în weekenduri, dar că, în ultimul timp – de când lucrurile nu mai mergeau bine în căsnicia lor – Ted era singurul care se mai ducea pe-acolo. El era cel căruia îi plăcea să pescuiască, cel care deținea un Lamborghini negru de care avea grijă ca de propriul copil și cel care construise castelul prințeselor Disney și pe care îl descrisese de atâtea ori în timpul ședințelor de terapie.

Ted era cel care îl cunoscuse pe Lynch la facultate. Fuseseră foarte apropiați în timpul facultății și chiar după aceea. Mai apoi începuseră să se întâlnească tot mai rar, dar păstraseră mereu legătura. Holly o asigurase pe Laura că, în momentul în care inițiase relația cu Lynch, căsnicia ei cu Ted era deja distrusă și simțeau nevoia să-i pună punct. Nu o făcuseră până atunci pentru că așteptau un moment potrivit pentru a le-o spune fetelor.

Holly și Lynch se purtară cu multă discreție, iar singura lor greșeală o reprezentase o cină la restaurantul în care fuseseră fotografiați. Voiau să se bucure de o întâlnire normală, fără să se tot ascundă, și luaseră decizia să

meargă fiecare cu mașina lui până în Beverly, la vreo cincisprezece kilometri distanță. Fuseseră atât de fraieri în dorința lor de a se simți liberi, încât aleseseră chiar masa de la fereastră. Glumeau pe seama asta de fiecare dată

când cineva trecea și îi vedea, avea să-i mărturisească chinuită de remușcări Holly Laurei. Nici Holly și nici Lynch nu-și dăduseră seama că fuseseră

urmăriți de un detectiv particular încă de la Boston.

VP - 148

Holly susținea că Ted fusese cel care încetase să o mai iubească. Ted fusese întotdeauna mai rezervat și mai retras, doar cu Holly era altfel; deși, în ultimele luni începuse să se distanțeze de ea și să-i arate tot mai puțină

afecțiune. Oricât de mult încerca Ted s-o ascundă, distanța dintre ei ajunse să fie evidentă. Momentele în care făceau dragoste deveniseră tot mai rare până ce dispărură. El încetase să o mai dorească, și ea fusese cea care, pentru o bună bucată de timp, avusese inițiativa crezând că va putea reaprinde dorința, ca un foc care în ultimul moment poate fi salvat în mod miraculos de la stingere. Dar era dureros să cerșești câteva clipe de frenezie mecanică. Holly prefera să se amăgească și să accepte scuzele lui Ted în fiecare seară: ba că serviciul îl obosea, ba că fetele nu adormiseră încă… Dar la un moment dat pricepu, simți. Nu mai era dorită. Simți că i se ia un văl de pe ochi. Și asta pentru că Ted, o dată pe săptămână, ba uneori chiar de două

ori, pleca în călătorie în alt stat pentru a se întâlni cu cei mai importanți clienți: cei pe care managerul firmei trebuia să-i întâlnească personal. Erau clienții cu cei mai mulți bani, îi spunea mereu lui Holly, cei mai importanți dintre clienți și pe care trebuia să-i țină la curent cu tot ce se întâmpla cu banii investiți de ei în companie. Ted lipsea aproximativ trei zile, uneori chiar o săptămână și se întorcea bine dispus, le aducea cadouri fetelor, era comunicativ… ba chiar și Căpitanul Erecție îi mai vizita din când în când în vreuna din nopțile imediat următoare întoarcerii din voiaj.

Dar în scurt timp, lucrurile reveneau la normal. Din nou devenea apatic, prost dispus și cu chef de mers la pescuit. Holly nu știa dacă era vorba de o femeie sau de mai multe, dar înțelesese că soțul ei era fericit departe de ea.

Holly nu era tocmai mândră de asta, dar se văzu obligată să cerceteze adevăratele motive ale acelor călătorii. Dăduse câteva telefoane la firmă, vorbise cu secretara lui Ted, cu asociatul său, totul se potrivea. Ori regizase un plan perfect, ori nu exista nicio trădare. Dar, cine ar avea nevoie de o săptămână pentru o simplă călătorie de afaceri? El îi spunea că profită de timp și ca să meargă la pescuit, lucru pe care l-a coroborat cu membrii unui club de pescari din Denver. Desigur că, în caz că o înșela, Ted avea mult mai multă grijă de a o ascunde decât Holly, care se expusese în fața tuturor când se hotărâse să ia masa cu amantul său la un restaurant.

Într-un final, Holly se dădu bătută. Până la urmă, faptul că Ted o înșela nu schimba prea mult situația. Și mai era ceva: ea era cea care renunța la iubire, aproape fără să-și dea seama. În doar câteva săptămâni, indiferența soțului ei ajunsese să fie binevenită, și în mod tacit acceptată. Ajunsese chiar să-și dorească să existe altă femeie în viața lui, pentru că asta ar fi făcut lucrurile mai ușoare.

VP - 149

Într-o zi, Justin Lynch veni în vizită. Ted nu era acasă, și nici fetele. Holly se înțelegea bine cu el, așa că îl primi în casă, băură un pahar de vin, discutară și, în doar două ore, Holly îi povesti totul. Justin n-avea habar de problemele lor, și o asigurase că nici nu știa dacă Ted avea sau nu vreo amantă. Prietenul său nu-i spusese niciodată nimic în această privință; era foarte rezervat, se scuză el. Chimia dintre ei era evidentă, astfel că Justin deveni confidentul lui Holly.

Când situația deveni de nesuportat, Holly hotărî să vorbească cu Ted.

Divorțul era cea mai bună variantă și căzură de acord din capul locului. Ted începuse să aibă dureri de cap. Holly și Justin continuau să se vadă în calitate de confidenți, deși atracția dintre ei creștea și devenea zi după zi tot mai greu de ascuns. Cu cât se cunoșteau mai bine, cu atât se plăceau mai mult.

Semnarea actului care preceda divorțul dintre Holly și Ted le era necesară

ca să dea frâu liber iubirii lor. Gândul că Ted ar fi avut la rândul său o amantă reprezenta scuza perfectă pentru a se simți mai puțin vinovați.

Holly nu știu niciodată că în acele momente Ted începuse să se vadă cu doctorul Carmichael, convins că o tumoare malignă îi devora creierul. Cu atât mai puțin știa că ideea sinuciderii își făcuse încet dar sigur loc în mintea lui.