— Pe femeie au înjunghiat-o, completă Ted.
Mike aprobă.
— Amintirile mele din acele momente n-au fost niciodată clare, și nu neg posibilitatea ca eu s-o fi omorât… Dar ceva îmi spune că nu eu am făcut-o.
Nu pe ea.
— Vrei să spui că ceea ce s-a întâmplat atunci cu langusta la tine acasă…
Ted nu termină fraza. Se gândi din nou la Holly, cum stătea nemișcată în grădină cu piciorul amputat.
— Mai devreme mă întrebai ce poate fi mai rău decât să-ți pierzi mințile, spuse Mike, și aici găsești răspunsul. Când îți pierzi judecata, totul e în mintea ta… Dar când te afli în cerc, unde cele două lumi conviețuiesc…
Ted rămase pe gânduri câteva clipe.
— Te referi la faptul că, dacă eu visez că soției mele îi lipsește un picior, atunci ea, ca prin minune…
— Dacă o spui altfel, sună stupid. Ceea ce te sfătuiesc e că, dacă o să mai vezi oposumul, să stai departe de el. Cum ți-am spus și mai devreme, animalele înconjoară limita dintre cele două lumi.
Nu-și mai spuseră nimic preț de câteva minute. Espósito plecase, iar Lester, Lolo, Sketch se așezară la locul lor.
— De când te-am văzut, am știut că și tu vezi animalele, spuse Mike, mai mult pentru sine decât pentru Ted. A fost ciudat.
12.
Laura îl aștepta în sala de evaluare. Avea un carnețel și un laptop.
— Sunt necesare? spuse Ted arătând înspre cătușe. Tocmai intrase.
— Mă tem că da.
Ted se așeză plictisit în fotoliu. McManus, care îl însoțise din cameră, se retrase în liniște.
— Te-ai gândit la ce am vorbit, Ted? Te-ai convins că acea tumoare nu există? Fii sincer cu mine!
— Nu m-am gândit prea mult la tumoare.
Laura își scoase ochelarii și își masă nasul ca și cum ar fi vrut să scape de o senzație neplăcută.
— McManus mi-a spus că te-ai integrat destul de bine printre ceilalți pacienți.
Ted păstră tăcerea.
— Ai ceva să-mi spui, Ted?
VP - 120
— Da… E un joc de șah în salonul principal. L-ai adus tu?
Zâmbetul Laurei tremură. Adevărul se putea citi în ochii ei.
— M-am gândit că te va ajuta să te simți mai în largul tău, recunoscu ea.
Ai putea să joci șah cu băieții.
Ted dădu din cap că nu. Preț de un minut, rămase cu privirea ațintită în tavan.
— L-ai adus acum șase luni, spuse calm.
Laura vru să articuleze un cuvânt.
— Nu spune că nu. Știu că e adevărat. Ceea ce vreau să aflu e cum ai știut tu acum șase luni că voi fi internat aici.
— Liniștește-te, Ted!
— Sunt liniștit. Spune-mi de ce-ai adus jocul de șah încă dinainte de a mă
cunoaște. A fost Carmichael? El ți-a spus? Face parte din planul lui? Spune-mi naibii adevărul odată!
Laura se înclină peste masă, căutând să se apropie cât îi permitea situația.
Privirea ei spunea tot. El se îngrozi.
— Noi doi ne cunoaștem de șase luni, spuse Laura pe un ton delicat. Ești internat aici de șase luni.
Ted o studie la rândul său, căutând în zadar un gest care s-o dea de gol, dar nu-l găsi. Se ridică și făcu câțiva pași, cu picioarele încătușate.
— Știu că e mult de procesat, urma să-ți vorbesc despre asta chiar azi.
