— Mă bucur. Mănâncă, Laura, nu te-ai atins de salată.
Ea privi farfuria ca și cum nu știa ce se află în ea. Luă o bucată de ton și o înghiți încet.
— Să nu te enervezi pentru ce-o să-ți zic, Laura, dar cred că te implici mai mult decât ar trebui în cazul acestui pacient.
Ea zâmbi și ridică din umeri.
— Știam c-o să-mi spui asta, zise cu nonșalanță. M-am gândit chiar să
scriu o carte.
Marcus se strâmbă a neîncredere.
VP - 129
— Serios?
Laura luă o mină serioasă. Privi în jur și se înclină ușor.
— Vrei să-ți mărturisesc ceva?
Marcus deveni încordat.
Acum e acum.
— Motivul pentru care nu te-am invitat să intri în casă mai devreme n-a fost faptul că eram în întârziere. Vreau să spun că într-adevăr mă grăbeam, dar aș fi putut să-ți spun să intri un pic, crede-mă că ăsta era planul. De când am vorbit cu tine, mi-am zis că trebuie să fac curat în sufragerie unde împrăștiasem tot dosarul lui Ted. Fotografii, documente, tăieturi din ziar.
Laura zâmbi ca o fetiță poznașă: Fă curat odată! îmi spuneam. Și așa am stat până ai sunat la ușă. Nici timp să mă aranjez n-am avut.
— Ai fi putut să mă inviți în casă oricum.
— Știu, ne cunoaștem de multă vreme. Dar era într-adevăr un dezastru.
Walter își petrece toată ziua cu tatăl lui, și m-am lăsat dusă de val, știi doar, am profitat că eram singură acasă.
— Îmi spui ce-ai de gând să pui la cale?
— Sigur! De-asta suntem aici.
Laura mai gustă din salată și apoi bău câteva guri de Coca-Cola. Părea dornică să povestească.
— Ted era un geniu al șahului. A renunțat să mai joace în adolescență, dar mă tem că anumite scheme de gândire specifice unui șahist nu se pierd niciodată.
Laura făcu o pauză. Nu părea cu totul de acord în privința explicației.
— În lunile astea am văzut multe documentare, chiar am citit câteva biografii. Ieri am revăzut un documentar al lui Bobby Fischer; bănuiesc că
știi cine a fost, nu?
— Desigur. Tu erai pe atunci mică, dar în 1972 a fost o întreagă nebunie când și-a disputat campionatul mondial cu rusul…
— Spassky.
— Uitasem. A fost un adevărat eveniment în plin Război Rece, Uniunea Sovietică împotriva Americii. Eu n-am văzut partidele, dar îmi amintesc de mediatizarea de atunci. Fischer a devenit un fel de erou național. Ce s-a întâmplat cu el?
— Nu știi nimic?
— Nu. Niciodată n-am dat prea multă atenție știrilor despre șah, sincer.
— Îți fac un rezumat, e o poveste incredibilă. Încă din 1972 când Fischer participa la campionatul mondial, a început să dea semne de paranoia. Avea douăzeci și nouă de ani, iar până atunci fusese considerat un geniu excentric, dar boala a început să fie tot mai evidentă. Avea tot felul de exigențe ca să
VP - 130
joace, nu s-a prezentat la una dintre partide, se tot plângea de lucruri ciudate. Spunea că prin intermediul camerelor de luat vederi se emiteau radiații pentru a-i face rău, și chiar ajunsese să ceară să fie retrase, spunea că rușii foloseau o anumită tehnologie pentru a-i distrage atenția de la joc.
Întâlnirile dintre cei doi șahiști au durat câteva săptămâni; jucau foarte multe partide. Fischer a câștigat, desigur, și a devenit campion mondial. Iar apoi… a dispărut.
— A dispărut?
— N-a mai jucat douăzeci de ani! A dispărut din peisaj! S-a retras cine știe unde, nu mai apărea în public, chiar se vehicula anunțul că ar fi murit. Ține seama că se afla la apogeul carierei. Aici era, cum ai spus tu, erou național.
Șahul era viața lui, devenise obsedat de el, practic nu făcuse altceva. Și odată
ce-a devenit campion mondial… a abandonat, așa, dintr-odată.
— Nu știam. Și zici c-a revenit după douăzeci de ani.
— Exact, doar pentru că un milionar a sponsorizat revanșa cu Spassky și au jucat în Iugoslavia în 1992. Iar a câștigat. A fost o întoarcere de scurtă
