Acum că am văzut acel abțibild în casa lui Blaine, e logic să presupui că toate secvențele acelui ciclu au o bază reală.

— E adevărat, spuse Laura.

VP - 160

— Dă-mi voie să recapitulez pentru a vedea dacă suntem de acord cu momentul în care a deviat de la realitate, deoarece acolo poate exista ceva interesant de analizat.

Laura asculta cu atenție, ținând ceașca de cafea în mână.

— Să începem cu sinuciderea, spuse Marcus, cu amânarea acesteia provocată de tânărul Lynch și cu propunerea sa convingătoare. Aici e simplu: Ted își dorise să se sinucidă la un moment dat, din motive pe care nu le cunoaștem; iar când a vrut s-o facă, cineva sau ceva l-a împiedicat. Poate chiar Lynch a făcut-o, desigur cu un alt motiv decât cel pe care și-l amintește Ted.

— Nu cred să fi fost Lynch, dar sunt de acord că Ted era pe punctul de a-și curma viața.

— Următorul eveniment a fost asasinarea lui Blaine. Ted a mers la el acasă, a stat ascuns în dulap și a văzut abțibildul. Sigur că n-a mers cu intenția de a-l omorî, însă a fost totuși acolo, doar am văzut abțibildul cu ochii mei. E amănuntul care nu se potrivește.

— Eu m-am gândit mult și cred că ar fi mai bine să scoatem din discuție posibilitatea ca Ted să fi văzut acel abțibild cu mult timp în urmă, când casa aparținea vechilor proprietari. Căci altminteri, cum ar fi știut Ted că Blaine urma să locuiască în acea casă? Nu are sens.

— Bine gândit. Ar fi fost imposibil să facă legătura dintre abțibild și știrile despre Blaine din ziar. Prin urmare, putem trage concluzia că Ted a fost în casa lui Blaine recent, ascuns în dulap. Începând de aici, realitatea se divide și nu știm în ce direcție. Scoți din discuție posibilitatea de a fi vrut să-l omoare?

— Nu elimin nicio variantă. Ceea ce i-a făcut lui Lynch cu veioza e altceva, n-a fost premeditat.

— Ai dreptate. Să continuăm cu următorul episod, când îl vizitează pe avocatul Robichaud, prietenul său din copilărie. Ai vorbit cu el, nu?

— Da. Dar nu mi-a spus nimic în plus față de ceea ce e scris pe fișă. Ted a mers să-l vadă pentru a-și face testamentul; i-a spus că dorește un avocat care să nu facă parte din cercul lui obișnuit, date fiind circumstanțele.

— În orice caz, această categorie de personaje care fac parte din trecut, în casa lui Robichaud, acei colegi de liceu pe care nu-i mai văzuse, arată cum se simte Ted față de anii tinereții; cât e de frământat de remușcări amintindu-și cum s-a purtat cu unii dintre ei. A fost foarte abil din partea ta să recurgi la trecutul lui, la șah în mod deosebit, ca să-l aduci la realitate.

— Mulțumesc. Șahul era prezent în toate visele, ca un cârlig cu momeală

de care trebuie doar să tragi. Mi-ar fi plăcut să-mi fi dat seama mai demult.

— Nu s-ar fi schimbat prea multe lucruri. Poate că nici n-ar fi funcționat.

VP - 161

— E posibil.

— Urmărind cronologia, ajungem la vizita din biroul lui Lynch, spuse Marcus, și aici voiam să ajung. Cheia o reprezintă stabilirea liniei dintre realitatea și paranoia lui Ted. Știm că a mers la birou și acolo a găsit-o pe secretara lui Lynch, Nina. Acum ea afirmă că în acea zi a întârziat la lucru…

corect?

— Așa este.

— Și dacă minte? Dacă și această secvență este adevărată ca și prima?

Laura rămase pe gânduri.

— Crezi că poliția a verificat ce a spus ea? insistă Marcus.

Laura dădu din cap că nu. Detectivul căruia îi fusese încredințat cazul, un tânăr pe nume Carl Braughter, cu care Laura vorbise de două ori de când Ted fusese internat la Lavender, părea că se concentrează mai mult la autorul faptelor, decât la cele întâmplate. Nu existau îndoieli că Ted îl bătuse pe Lynch până îl lăsase aproape fără suflare. Poliția îl găsise la locul faptei, cu veioza plină de sânge; amprentele lui se găseau peste tot. De ce s-ar fi gândit că secretara mințea într-o chestiune atât de puțin importantă?

— Ceea ce vreau să spun, zise Marcus, e că fiecare secvență din primul ciclu are un sâmbure de adevăr, ca și abțibildul care ne face să presupunem că Ted a văzut-o pe Nina în ziua aceea. Căci, de n-ar fi așa, de ce ar fi pomenit de ea? Nu îndeplinește nicio funcție, cel puțin nu una importantă. E diferit față de ceea ce s-a întâmplat cu prietenii din copilărie în casa lui Robichaud.

Laura nu se concentrase în mod special pe întâlnirea dintre Nina și Ted, ci la discuția de după, cu Lynch, iar acum înțelegea că făcuse o greșeală.

Marcus avea dreptate. De ce ar fi amestecat-o pe secretară, dacă în ziua aceea ea întârziase? Cu ce scop? Își aminti de ceea ce tatăl ei obișnuia să-i spună, un avid cititor de romane polițiste: când un amănunt pare să nu aibă

nicio importanță, concentrează-te asupra lui, pentru că sigur are o importanță majoră. Iar prezența Ninei părea să facă parte din acea categorie de amănunte.

— Conform relatărilor lui Ted, adăugă Marcus, el o eliberează când începe să vorbească cu Lynch, și chiar Lynch e cel care îi cere să nu anunțe poliția. De ce să nu ne gândim că aici începe delirul lui Ted?

Laura deveni nerăbdătoare așteptând să vadă care dintre cei doi întrezărea primul adevărul relevant. Cuvintele lui Marcus aveau sens. Se ridică parcă împinsă de un arc.

— Ce se întâmplă?

— Așteaptă-mă un pic, te rog.

Se întoarse în câteva minute, cu un dosar galben.

VP - 162

— E o copie a raportului întocmit de poliție, îi spuse Laura. I-am spus lui Braughter că poate fi util pentru tratament și mi l-a dat.

— Cam imprudent din partea lui.

— O femeie poate fi convingătoare, dacă situația o cere, spuse ea, scuturându-și podoaba capilară înainte de a se așeza. Deschise dosarul.

Adresa Ninei trebuie să fie pe aici pe undeva, împreună cu declarația ei.

Marcus o privi cu îndrăzneală, profitând de faptul că era concentrată

asupra dosarului. Laura se opri ca să se uite la niște poze făcute în biroul lui Lynch: vederi generale, un cadru mic al corpului întins pe podea, veioza de bronz cu care avocatul fusese lovit, rana de la cap, loviturile de la nivelul feței… Erau niște fotocopii, așa că în ceea ce privește calitatea, lăsau de dorit.

Una dintre ele îi captă atenția Laurei și aceasta o privi cu băgare de seamă.

Marcus se aplecă să se uite și el, dar nu văzu nimic special. Era cea făcută în sala de așteptare unde se afla biroul Ninei.

— Aici, spuse Laura, arătând spre unul dintre colțurile biroului.

Era cutia de carton Dunkin Donuts.

— Sunt gogoșile pe care le luase Nina în ziua aceea, spuse Laura, chiar i-a oferit una lui Ted.

— Desigur! Un alt amănunt aparte care ar fi trebuit să ne atragă atenția!

Asta demonstrează că Nina s-a întâlnit cu Ted! Și sigur se afla acolo când a apărut Lynch.

Laura se ridică din nou, de data asta vizibil impacientată.