VP - 165

— Știu că ai fost acolo în ziua aceea, Nina. Înțeleg că nu ți s-a părut important să menționezi asta în fața detectivului Braughter, și nici nu cred că ar mai fi necesar să o faci acum, dar cred că e important să vorbești cu mine despre asta.

Nina negă fără prea multă convingere. Laura se pregătise să fie cât se poate de insistentă, ba chiar să o amenințe că o va da pe mâna poliției numai să o facă să mărturisească, dar găsi o fată lipsită de apărare, îngrozită, și-și dădu seama imediat că nu era necesar să recurgă la o astfel de metodă ca să

o abordeze. Avea deja remușcări că nu mărturisise adevărul și asta era suficient pentru ea. Laura continuă:

— În raportul întocmit de poliție apar fotografii în care se poate observa cutia de la Dunkin Donuts pe care ai adus-o în acea dimineață. În plus, Ted a progresat foarte mult în ultimul timp și își amintește o parte din ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea: cum te-a așteptat în fața ușii de la birou și cum te-a obligat să-l lași să intre. L-ați așteptat împreună pe Lynch și te-a amenințat cu un pistol.

Era suficient. Nina era pe punctul de a claca.

— Nu-ți face griji! După cum ți-am spus, eu nu sunt polițistă, iar ceea ce îmi vei spune poate fi vital pentru tratamentul lui Ted McKay. Ajută-mă să

descopăr ce l-a determinat să reacționeze în felul acela. El și Lynch erau prieteni încă din facultate, știai?

— Nu.

— Nina, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat în ziua aia.

— Dumneata ai povestit adineauri cam tot ce s-a întâmplat în ziua aia.

— Nu și ce s-a întâmplat după ce Lynch a ajuns la birou. Trebuie să-ți amintești fiecare detaliu.

Nina își acoperi fața cu mâinile și suspină.

— Pot să-mi fac o cafea? N-am dormit bine.

Laura încuviință.

— Vrei și dumneata una?

— Da, nici eu n-am dormit prea bine.

Cât timp se încălzea apa, Nina se duse la baie, se spălă pe dinți și-și aranjă

părul. Când se întoarse părea cu totul altă persoană. Servi cafeaua și puse ceștile într-un colț. Dădu la o parte repede sticlele și paharele de plastic.

— Îmi cer scuze pentru dezastrul din casă, a fost ziua de naștere a colegei mele de apartament.

— Nu-ți face griji! Ai reușit să te angajezi în altă parte?

— Da, tot pe un post de secretară, la un alt avocat.

— Mă bucur. Laura trecu direct la subiect: Nina, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat atunci.

VP - 166

— Înainte de toate, vreau să știi că nu am spus nimic poliției despre prezența mea acolo, în dimineața aceea, deoarece Lynch mi-a cerut să tac, în plus detectivul mi-a spus că îl prinsese pe făptaș și, sincer, nu s-a arătat prea interesat să mă interogheze.

— Înțeleg!

— Cum ai spus că se numește tipul?

— Ted McKay. Tu nu-l mai văzuseși niciodată pe-acolo?

— Nu, niciodată. M-a așteptat într-un colț, avea un pistol și era nervos. M-am speriat foarte tare. Mi-a spus că nu-mi face rău, m-a întrebat de celelalte birouri și mi-a zis că o să-l așteptăm pe Lynch; că trebuia să stea de vorbă cu el. Am stat acolo câteva minute, nu știu exact cât timp. Ce știu e că, la un moment dat, McKay a fost gata să se răzgândească, regreta că mă speriase și mi-a promis că n-o să mi se-ntâmple nimic. La început, n-am vrut nici măcar să-i văd chipul.

— La ce te referi când spui că a fost pe punctul de a se răzgândi?

— La faptul că, pentru un moment, părea că regretă ceea ce face. Acum că

îmi spui că tipul e bolnav, înțeleg totul mult mai bine.

— Ted nu te-ar fi rănit.

Nina se îndoia.

— E posibil. Într-un final n-a făcut-o. L-am așteptat pe Lynch în biroul său; când a intrat și m-a găsit așezată la biroul lui, a simțit că ceva nu era în regulă. Iar când l-a văzut pe McKay lângă unul dintre fișete, chipul i s-a transformat. A rămas împietrit, de parcă ar fi văzut o fantomă. Eu, care reușisem să mă mai destind puțin, m-am speriat și mai tare. Lynch nu putea să-și ia ochii de la McKay…

Nina bău jumătate din cafea. Puse ceașca pe farfurioară și continuă:

— Dintr-odată, Lynch m-a privit ca și cum ar fi uitat că mă aflam și eu acolo, și mi-a spus că el și Ted erau prieteni și că nu am de ce să mă

îngrijorez. În acel moment, nu m-am gândit că ceea ce mi-a spus era adevărat, ci că o spunea doar ca să mă liniștească. I-a cerut lui McKay să mă

lase să plec, dar la început el a refuzat. În realitate, nu părea că-l ascultă.

Lynch încerca să-l calmeze, apropiindu-se încet cu mâinile întinse, îi spunea că totul o să fie bine, că nu avea de ce să facă ceva de care mai târziu avea să-i pară rău, și că el și Holly aveau de gând să-i spună mai devreme sau mai târziu, că așteptau momentul potrivit.

Laura nu-și putu ascunde surprinderea.

— Da, adăugă Nina, și eu mi-am dat seama imediat. Lynch și soția lui Ted erau amanți, iar McKay aflase. Nu-mi amintesc să fi fost mai direct în privința asta, dar în scurt timp mi-am dat seama de ce ea ce era mai mult decât evident. Dumneata crezi la fel, nu?

VP - 167

De fapt, Laura era mai degrabă dezamăgită, deoarece se aștepta ca motivul vizitei lui Ted să fie altul. Nicidecum ca să-i ceară socoteală lui Lynch pentru infidelitatea celor doi. Ted o știa de câteva săptămâni… De ce n-a reacționat la momentul oportun și a așteptat atât?

— Dar McKay i-a spus lui Lynch că nu despre asta dorea să-i vorbească, spuse Nina.

Aha! Asta era!

Fata bău restul de cafea dintr-o înghițitură și continuă:

— Lynch era foarte nervos. Nu-l mai văzusem niciodată în starea aia. I-a cerut lui Ted să mă lase să plec, că nu era treaba mea discuția lor, iar McKay a fost de acord. Mi-a spus că dacă voi anunța poliția va fi mai rău. Eu aș fi făcut-o oricum, dacă Lynch nu mi-ar fi cerut-o și el. Nu-l cunoșteam de multă

vreme, dar mi-am dat seama că mi-o spunea sincer, că nu era un joc pentru a-l face pe McKay să se răzgândească. Nu știam dacă aveau de împărțit vreo afacere murdară și, sincer, nici nu mă interesează să aflu. Dar Lynch mi-a cerut să nu anunț poliția și eu asta am făcut. Eu… nu aveam cum să știu ce avea să urmeze.

— Ai făcut ce ți-a cerut Lynch. Dacă ai fi anunțat poliția, probabil că acum Lynch ar fi fost mort.