cu asalt și-l trânti pe canapea.

— Tatiiiiiii! repetau în perfectă armonie.

Cindy și Nadine se agățară de Ted cu putere. El le cuprinse în brațe. Nu avea să le mai dea drumul niciodată.

Nadine a fost cea care s-a desprins prima din îmbrățișare, îngrijorată

pentru că desenul pe care îl adusese se mototolea. Dintre ele, ea era cea mai puțin extravertită, mai tăcută și mai rațională, același temperament ca Ted.

Cindy în schimb era portretul viu al mamei: o ființă fără prejudecăți, histrionică și care aproape întotdeauna își asuma rolul de lider.

— Desenul meu! spunea Nadine.

— Nu e desenul tău. Tati, ți-am făcut împreună un desen… De ce plângi?

Ted într-adevăr avea ochii în lacrimi. Îți șterse lacrimile cu mâna.

— Pentru că mi-a fost dor de voi!

Cindy sări pe el.

— Și nouă ne-a fost dor de tine!

VP - 173

Nadine ezită un moment înainte de a-l lua în brațe. Observă desenul pe care îl ținea în mână și, într-un final, așteptă. Ted îi zâmbi fiicei sale peste umărul celeilalte, între ei exista o legătură specială, își puteau spune multe lucruri doar din priviri.

— Ți-am făcut un desen, spuse Cindy după ce-și îmbrățișă tatăl. Dă-i desenul, Nadine… Uite, suntem cu toții la plajă, aici e mami, aici suntem…

— Nu e nevoie să-i explici, o întrerupse Nadine.

Ted se uita la desen. Erau toți patru pe plajă, cu marea în spate. Ted ținea undița de pescuit, Holly purta un costum de baie roșu și fetele aveau fiecare câte un delfin gonflabil. Era curios, deoarece ele aveau doar un singur delfin, pe care îl cumpăraseră vara trecută, iar bietul animal de jucărie devenise sursa constantă de certuri între surori. Ted voia să mai cumpere unul, dar Holly îi spusese că fetele trebuiau să învețe să împartă, și avea dreptate.

— Îmi place foarte mult! Mulțumesc.

— Unde o să-l pui?

— Am aici o cameră foarte drăguță. O să-l pun acolo, ca să mă bucur de el în fiecare zi.

— Când o să te întorci acasă?

Lui Cindy îi plăcea să fie directă. Altă calitate moștenită de la mama ei.

— Nu știu când mă voi întoarce acasă, dar sunt sigur că asta se va întâmpla curând.

Cindy nu se dădu bătută.

— Mama spune că ăsta nu e un spital ca cel în care e internat bunicul. Aici sunt vindecate chestii la cap?

Ted zâmbi.

— Așa e. Tati a avut dureri de cap, amețeli și aici sunt tratat. Deja mă simt mai bine acum.

Cindy răsuflă ușurată.

— Nadine a zis că o să ai tuburi în cap.

— Nu-i adevărat!

Ted o trase pe Nadine spre el și o îmbrățișă. Nu dorea să se simtă exclusă.

— E normal să vă puneți întrebări, spuse Ted. Când e vorba de cap, lucrurile nu se pot rezolva cu operații, cum a fost cu bunicul vostru când l-au operat la șold. Trebuie să iei medicamente… și să vorbești mult.

— Să vorbești?

— Da. În cadrul unor ședințe de terapie.

— Ca în serialul la care se uită mama!

— Desigur! Doar că aici terapia se face personal, nu pe internet ca în serialul la care se uită mama.

VP - 174

— Și dacă vorbim cu doctorița Hill să te lase să faci terapia pe internet? Ai putea să te întorci acasă?

Ted râse.

— Nu e așa simplu ca la televizor. Important e că în curând voi fi alături de voi…

Amândouă încuviințau entuziasmate și Ted încercă să-și întipărească în minte expresia chipurilor lor, nevoia de a-și avea tatăl aproape, pe care acestea o transmiteau. Oare chiar încercase să se sinucidă? La ce se gândea atunci? Pe zi ce trecea, îl înțelegea tot mai puțin pe Ted care îl bătuse pe prietenul său, pe sinucigașul care avea de gând să lase două fetițe de șapte ani singure cu mama lor.

Acum nu mai era acel Ted, de asta era sigur. Avea să iasă din Lavender, și-ar fi reluat viața și activitatea la firmă. Dacă avea noroc, Lynch ar fi ieșit din comă și i-ar fi cerut iertare.

Petrecură mai mult de o jumătate de oră împreună. Povestiră despre școală, despre păpușile cumpărate de mama lor – Ariel și Alex – și despre noua prietenă, cu doi ani mai mare decât ele, pe care o cunoscuseră în cartierul bunicilor. Se numea Haley, și acum avea o soră care mergea la liceu și știa o mulțime de lucruri… Știa să se machieze și le învățase și pe ele. Dar ăsta era un secret, mama nu trebuia să afle. Ted le promise că va păstra secretul. Se emoționă văzând că anumite lucruri nu se schimbaseră și că

probabil nu s-ar fi schimbat niciodată. Lui Holly îi revenise mereu rolul vrăjitoarei din poveste.

Chiar?! Ea de ce nu intrase cu fetele?

29.

Laura le luase pe fete din cameră cu promisiunea că aveau să-l revadă

înainte de a pleca acasă. Apoi intră Holly, ferindu-și privirea; avea părul scurt și mai închis la culoare decât de obicei.

— Bună, Holly!

Ted stătea pe canapea. Văzând că ea nu se apropia, se ridică și se îndreptă